La prima licitatie

De aproape un an, lucrez pentru un client cu activitati pe piata de arta. O casa de licitatii care tranzactioneaza, in principal, tablouri. De cand am inceput colaborarea, am tot scris despre ei si despre lucrurile pe care le fac. Le stiu istoria, am invatat mecanismele, stiu care sunt tendintele pe piata de la noi si din alte tari, cam cat se investeste in arta, etc. 

Am scris, desigur, si despre pictori romani celebri ale caror lucrari se vand pe bani grei. Daca ma intrebi despre Tonitza, Grigorescu sau Luchian, iti spun acum  tot ce vrei sa stii: care-i cea mai apreciata opera, care-i cea mai scumpa, care e “indicele de performanta”, etc  (multumesc clientule ca mi-ai oferit ocazia de a-mi aprofunda cunostintele :) ).  

Ei, si cu toatea astea, n-am fost niciodata la o licitatie. Tot ce stiam despre licitatiile de arta, stiam din materialele primite de la acest client si din filme: nenea ala care conduce licitatia, bate cu ciocanul, spune “adjudecat” si asa mai departe. In “interior” n-am fost niciodata. Pana de curand, cand am participat la prima licitatie de arta din viata mea. Eveniment mare, la Opera Romana, sute de participanti, tablouri extrem de valoroase.

Mi-a placut. Am trait o senzatie neasteptat de interesanta din perspectiva de simplu spectator. Am cascat ochii, flamanda sa descopar cum arata si ce-mi transmit  colectionarii prezenti, cine sunt trimisii bogatasilor care vor sa ramana anonimi, ce se intampla in sala, cum reactioneaza invitatii si, dincolo de toate, cum se desfasoara mezatul pe arta.

Se incepe cu un cocktail de socializare. Apoi, se invita participantii in sala si se deschide licitatia cu un mic discurs. Dupa care, vine, intr-adevar, un personaj care conduce licitatia. Sta pe scena, conectat la casti cu handsfree prin care tine legatura cu colegii din sala. Astia stau imprastiati peste tot si au grija sa nu le scape vreun numar ridicat din vreun colt mai putin vizibil. Soptesc numarul in casca baiatului de pe scena care repeta obsesiv: numere si sume, numere si sume, apoi pluseza, participantii si ei, pe ecranul din spatele lui se proiecteaza tabloul licitat si sumele. In stanga sa, pe un sevalet, sunt aduse rand pe rand lucrarile scoase la vanzare. In dreapta, e o masa la care sunt insirati operatorii care raspund celor ce liciteaza prin telefon. Intr-un sfarsit,  necrutatorul “judecator” bate cu ciocanul in mica lui tribuna si striga tare “adjudecat numarului x pentru suma Y”. La sumele ce sar de 20. 000 de euro, sala aplauda curajosul personaj care a facut achizitia.

Stau la tribuna, foarte sus. Privesc roata in sala si vad aproape toti participantii. Recunosc o serie de oameni de afaceri, recunosc cateva figuri din sfera culturala, altele din zona VIP. Recunosc colectionarii veniti sa-si imbogateasca micul patrimoniu, dar ii miros si  pe cei pentru care arta e afacere si au venit sa mai faca niste achizitii. Fetele cu rochii scumpe, inele cu diamant, trupuri de viespe si bronz de Dorboanti nu scapa nimanui. Ele sunt si cele care liciteaza prin telefon pentru “baietii” lor de acasa. Figuri obisnuite ale licitatiilor, pare-se…




Presa n-are acces in sala decat pentru cateva detalii de atmosfera si informatii furnizate  de reprezentantii casei de licitatii. Nu se fac decat fotografii si filmari generice. Identitatea participantilor e protejata.  

La un moment dat, competitiile se prelungesc pana se transforma intr-un duel pe care sala intreaga sta cu ochii tintiti. Privirea baiatului de pe scena se concetreaza asupra celor doi finalisti. Intensitatea vocii creste direct proportional cu sumele licitate.  Cand unul dintre finalisti spune “stop joc”, baiatul repeta obsesiv : “ 65.500, 65.000, 65.500 de euro pentru ZZ (numele operei). Ofera cineva mai mult de 65. 500? Repet:  65.500 de euro!................. (Intre timp iti creste un pic adrenalina. Se face liniste in sala. Unii mai rasfoiesc catalogul cu operee licitate , de parca ar cauta printre randuri motivul pentru care oamenii astia au mers atat de departe cu batalia) Apoi, se aude: Aaaadjudecat numarului  WW pentru suma de 65.500 de euro. Trecem la lotul urmator!” And here it goes again…

Am stat doar putin peste jumatatea licitatiei pentru ca trebuia sa ajung intr-un alt loc (interesant si el, de altfel), desi muream de curiozitate sa vad pana unde ajunge  lupta pentru Car cu boi a lui Grigorescu. Stiam ca estimarile depaseau 150. 000 de euro si asta m-a facut sa transpir. Am aflat ca s-a vandut pentru 155. 000. 

Senzatiile mele la eveniment au facut vreun milion.

Cu Maiorul prin Bucuresti

Iaca. Am fost la el in vizita, dar a venit si el la mine. si e exact cum v-am spus. daca nu ma credeti, priviti pe unde si ce face un bunic de 80 de ani:)

La 5 am inceput plimbarea pe Polona

Pe la 7 ne racoream la Unirii la fantani

Apoi am fost sa vada "monstrul" cu ochii lui

La 8.30 colindam inca pe bulevard

Dupa care ne-am dus in centrul vechi. l-a cam ametiti multimea, dar i-a si placut.

La 9.00 ne-am oprit la Carul cu Bere...

Unde am baut bere. si cand s-a terminat, a mai dat bunicu' un rand. era sambata seara, n-avea chef de mers acasa.

I-am smuls, in sfarsit, un zambet...

Si-apoi am fost la metrou. Tot la Universitate:)

Intre timp am gasit un balon umplut cu heliu. si ne inveseliseram cu totii nevoie mare

Me? happy!

De ce ma simt un pic "maior"

Azi dimineata, urcand pe Elisabeta, am dat peste mare taraboi la Cercul Militar. Militari in uniforme frumoase, fanfara, imnul. Ceremonia se spargea déjà cand am ajuns, asa ca am trecut mai departe. La metrou, langa scara rulanta, doi batrani militari isi faceau curaj sa paseasca. Erau trecuti bine de 80 de ani, cu misicari lente si fete brazdate. Dar mandri. Mandri tare, iar asta se vedea in postura, in felul in care isi tineau capul sus, drept, in fudulia cu care isi purtau stelele pe epoletii de la camasi si decoratiunile in piept. Si mi s-a facut un dor terbil de bunicul. De Maior…

Nu l-am prins activ niciodata. Cand am facut ochi, era déjà pensionar. Nu-mi amintesc sa-mi fi povestit cineva unde a lucrat bunicul cand a fost tanar sau cu ce s-a ocupat. Tot ce stiu e ca lumea din sat ii spunea maiorul. " E nepoata maiorului" , "maiorul e acasa?" " am fost la maior ". Treaba asta cu maiorul era destul de misterioasa. Aveam 4 ani, cel mult 5. Imposibil sa descifrez notiunea. Pana intr-o zi cand am vazut niste poze. La nunta parintilor mei, bunicul purta uniforma militara. Si pentru ca, in sfarsit puteam vizualiza, am inteles ca "maior" avea legatura cu armata. Deci bunicul a fost militar.

Apoi am inceput sa pun intrebari si sa scotocesc prin valize. Tata mi-a povestit crampeie din carierea militara a bunicului, bunicul mi-a povestit altele, prin valize am gasit tot felul de decoratiuni, insigne, diplome, fotografii si alte lucruri din trecutul lui care ma fascinau. Era un soi de erou.

A fost militar vreo 40 de ani si inca vreo 30 dupa pensionare. Continua sa fie in fiecare zi. Este cel mai hotarat om pe care il stiu din familia mea. Disciplinat, meticulos si incapatanat. Are 81 de ani si pastreaza aceeasi eleganta cu care l-am gasit in copilarie. Merge drept, apasat, nu se plange si nu cedeaza pana nu duce la bun sfarsit ce si-a propus. 

Dupa pensionare, disciplina militara cu care a trait o viata intreaga s-a transpus in lucrurile pe care le face zi de zi. S-a mutat la tara si, de 25 de ani, oranduieste totul dupa regulile sale. Fara compromisuri. Cu incapatanare de piatra si o ambitie infricosatoare. Coseste cot la cot cu tinereii din sat sub un soare de 40 de grade, merge cu tractorul prin padure si pe buze prapastioase de deal. S-a si rasturnat cu el, dar a doua zi l-a scos din nou din garaj. Creste albine, vitel, ingrijeste o livada si o gospodarie uriasa, urca dealul, trece apa, bea tuica cu vecinii si nu mananca niciodata, dar niciodata, fara cutit si furculita. 

Dar maiorul meu nu e un dur. In ciuda asprimii din vorbe cand e necajit sau preocupat, este un personaj cald si haios. E plin de povesti si de poante. Prima mea poezie cu "prostii" am invatata-o de la el.

"Mai pilaf cu pila lunga,

Ce pilesti pila de punga,

Punga-n pila, pila-n punga,

Mai pilaf cu pila lunga."

Stateam cocotata intr-un mar in fata casei si ma punea s-o zic repede fara oprire. Cand ma incurcam si greseam vreo litera, radea pana ii dadeau lacrimile. "Ce-ai zis fata? Ce-ai zis, ca n-am auzit bine?"

Bunicul e un izvor de anecdote si povestiri. Mereu are cate o intamplare haioasa de povestit despre cine stie ce cetatean, fost coleg de armata, doctor sau "muiere". Ti-o spune o data cu foc, si apoi o repeta de inca doua-trei ori daca el e convins ca-i o poanta buna. Radem de fiecare data…


Mi-l amintesc voinic, iute si chipes. Cu parul inca negru, ochi albastri, fata rotunda si maini mari. A pastrat multe din bunicul de atunci, doar ca acum e mai tras la fata, albastrul ochilor s-a cam spalacit, mainile sunt crapate de ani si de munca, parul a albit de tot iar picioarele nu mai asculta ca inainte. Dar alearga, alearga in fiecare zi pe batatura lui mare cat un deal intreg.

Nu e bunicul cu care am crescut. Nu am atasamentul acela pe care-l simti fata de bunicii langa care ai deschis ochii. Petreceam cu el cateva saptamani in fiecare vara si, uneori, sarbatorile. Dar e personajul acela semet si luptator, puternic si plin de haz de care m-am simtit mereu mandra. Seman cu el. Cred ca nici tata, nici sora lui si nici ceilalalti nepoti nu cara in vene atata mostenire genetica de la bunicul asa cum duc eu. Si asta imi mai potoleste dorul, ori de cate ori mi-as dori sa merg la el sa-mi dea miere in fagure si tuica fiarta. Mai am doua saptamani si ajung. Sper sa nu intrebe iar " fata, tu cand te mai mariti?" .

 

Acum vreo 8 ani

De aproape doua saptamani o am pe sora-mea la mine. E in sezonul examenelor de admitere iar eu am intrat in pielea mamei, bucataresei, consilierului pe probleme de imagine, psihologului si, nu in ultimul rand, a ghidului turistic. Am plimbat-o in sus si-n jos, de-a lungul si de-a latul Bucurestiului. Nicio sansa. E complet dezorientata, fara speranta ca va sti vreodata linia exacta de la care sa ia metroul corect, dar receptiva la tot ce-i torn cu polonicul.

Azi dimineata la 8.00 eram amandoua la Universitate. Am plantat-o cu legitimatia de concurs la sala cu pricina si am dat sa plec spre o cafenea. " Vii sa ma iei, da? Sau macar sa ma conduci pana la metrou...". Am vrut sa-i spun amuzata ca metroul e la doi pasi, imposbil de ratat. I-am raspun doar "da, te astept", amintindu-mi de o Madalina ratacita si curioasa de acum vreo 8 ani.

Da, da. Toata relatia mea cu Bucurestiul, inainte de a veni la facultate, s-a consumat in troleul 93, intre Gara de Nord si Drumul Taberei. Coboram in fiecare sambata cu ochii carpiti de somn dintr-un rapid care pleca la 5.00 dimineata din Focsani. Picoteam jumate de ora la Mac cu vreo colega si apoi ma taram la troleu iar pe drum incercam sa-mi gasesc surse de inspiratie pentru eseurile cu naive pretentii jurnalistice pe care aveam sa le coc la sedintele "pregatitoare" de mai tarziu. Cu capul greu si-un somn adanc, ma intorceam la gara sa urc in primul tren. As fi gasit poate resurse ratacite si pentru scurte incursiuni prin oras, dar acasa ma asteptau integrale si limbaje de programare, numai bune de spart creierii in bucatele mici. Ce sa zic, m-am indopat cu matematica si informatica opt ani ca sa am la sfarsitul liceului suprema revelatie: jurnalism. Dar asta e o alta poveste...

Cert e ca in primul an de studentie am descoperit Bucurestiul cu lingurita. Faceam incursiuni solitare, pe arii mici si niciodata prea departe de cele pe care le stiam deja. Cascam ochii mari, ascultam ce ziceau vocile alea in trolee si in statiile de metrou, intrebam des oamenii pe strada. Faceam cursuri la Universitate si seminarii in Leu. Stateam intr-un apartament in Drumul Taberei cu o pensionara iar sigurele abateri de dupa curs erau salatele la Spring cu vreo colega sau berile la terasa din campus. Colegii de liceu mi se imprastiasera in toate zarile, incercand si ei sa se obisnuiasca cu ei insisi in noua viata.

Aproape patru luni am cercetat amanuntit orasul asta singura. Mi-a placut, desi uneori imi era teama si ciuda ca nu e nimeni sa-mi arate si sa ma invete. Vedeam oamenii trecand pe langa mine repede si hotarati si aveam senzatia ca toata lumea stie exact de unde vine si unde se duce, si ca doar eu ratacesc. Sunt insa o curioasa. Si o mare pofticioasa dupa nou. Nu mi-e frica sa cercetez singura si de aceea nu m-am oprit nici pana azi. Dar daca ar fi fost cineva care sa ma plimbe intra-a 12-a prin centrul vechi, prin Cismigiu, pe la Motoare, de la Unirii si pana in Piata Romana, pe la MNAC, prin Green si pe Victorie, toata povestea ar fi fost mai interesanta inca din prima zi. Asa ca am sa ma tot plimb cu sora-mea, am sa ma tot plimb.

Esteban si nea’ Marcel asculta Eminem

Sambata seara la ora 23.42, in Gara de Nord, Esteban cobora din rapidul Timisoara- Bucuresti. Fusese in vizita la iubita lui Carmen, inscrisa intr-un program de masterat la Universitatea din Timisoara. Nu se mai vazusera de exact jumatate de an, de cand ea a plecat din Cataluna pentru o experienta de studiu si de viata in Romania. Auzise destule despre oamenii si viata de aici de la vecinii sai care aveau o menajera din Bacau. Si in vreme ce ea inca plangea pe peronul garii din Timisoara, Esteban tragea de geanta de voiaj pe cel al Garii de Nord. Era nostalgic din cauza despartirii, furios ca a venit cu un bagaj urias pentru numai o saptamana si ingrijorat ca Jose inca avea telefonul inchis. In statia de troleu si-a aprins o tigara si, dupa cateva fumuri trase cu sete, a sarit in ultimul 85 pe care-l avea notat in carnetel.

 

La Universitate, nea' Marcel tocmai se intorcea din pasajul de la metrou. Intrase in tura de vreo 2 ore si daduse o raita in parculetul de pe colt cu spitalul Coltea sa caste gura la lume si la muzicantii aia care se adunau acolo de vreo luna incoace. La cei 57 de ani ai lui, muzica clasica era ca un trabuc dupa o viata intreaga in care ai fumat Carpati. Stii ca-i fin, dar tie parca tot nu-ti place. Se bucura ca si-a luat geaca de toamna pe care nevasta-sa o spalase de atatea ori incat pe spate scria acum G  ARD. Se facea racoare noaptea tarziu. Iar pe trotuar sau in statia de autobuz nu-i chiar asa de dos. Cand a ajuns in statie, si-a scos scaunul pe care-l bagase cu un sfert de ora inainte intre dulapurile anticarilor, l-a asezat langa treptele universitatii, chiar in spatele statiei de autobuz, si si-a aprins o tigara. Trecea tot felul de lume, incoace si-n colo, spre discoteci si terase. Fetele erau mai mult dezbracate decat imbracate, galagioase dar frumoase foc. Se uita lung la ele si parca se simtea mai tanar inconjurat de-atata tineret.

 

Cand Esteban a coborat din troleul 85 in Piata Rosetti, era déjà trecut de miezul noptii. O sunase pe Carmen sa-i spuna ca a ajuns cu bine si ca e foarte aproape de locuinta lui Jose. In realitate, de nervi, ar fi putut sa muste si dintr-o bordura. Jose avea telefonul inchis de peste 4 ore si isi pierduse orice speranta ca mai da de el. Asa ca a cumparat chipsuri si o Cola de la Non Stop cu ultimii lei ramasi, si s-a trantit pe geanta. Nu stia pe nimeni altcineva in Bucuresti. Nu stia unde sa gaseasca un hostel sau un hotel mai ieftin. A doua zi la 8 dimineata avea avionul spre Barcelona. Asa ca dupa inca vreo doua ceasuri de asteptari si telefoane in gol, si-a luat geanta si a coborat resemnat spre intersectie, unde lucrurile pareau mai animate. A vazut teatrul fara sa stie ce e de fapt, a vazut Intercontinentalul si-a suspinat dupa un loc de dormit, a coborat in pasaj si a urcat pe partea cealalta in cautarea unui bar in care sa-si petreaca noaptea. Era 2.00 si trotuarele pustii. Pe partea dreapta a strazii, un paznic motaia pe un scaun langa o statie de autobuz din care ieseau multe lumini si muzica tare.

Esteban s-a apropiat sa intrebe paznicul de-un bar in apropiere. Renuntase sa mai caute un loc de dormit pentru doar cateva ore ramase pana dimineata. Cinci minute mai tarziu, Esteban invata sa vorbeasca prin semne iar nea' Marcel sa chinuia sa inteleaga ce tot zicea baiatul ala care vorbea ca-n telenovele. Nu s-au inteles. Asa ca, abositi, si-au aprins cate- o tigara. Esteban pe trepte, cu bagajul langa el, nea' Marcel pe scaun, cu un comunitar cafeniu la picioare. In statia de autobuz proaspat branduita de Orange, doua disco- ball-uri scoteau lumini colorate iar dintr-o boxa se auzeau tare cand Beyonce, cand Black Eyed Pease, cand Madonna. Au stat asa pana pe la 3 jumate. Esteban, clocotit de drum si de oboseala, s-a intins pe jos in statie pe un carton, cu geanta sub cap. Nea' Marcel i-ar fi zis sa nu stea acolo, ca-i face probleme. Dar se vedea ca baiatu' e obosit si nu stie pe nimeni. Ii era mila de el, asa ca l-a lasat sa stea. S-a multat si el cu scaunul in statie si-au fumat in tacere. Apoi Esteban a adormti. Nea' Marcel a facut cativa pasi pe langa statie sa vada care-i treaba. Liniste. Mai treceau copii piliti de la distractii, dar nu era cine stie ce. S-a intos in statie si s-a pironit in scaun. Il cam enervau luminile alea care-i intrau in ochi. Dar muzica ii placea mai tare decat ce cantasera aia mai devreme la viorile lor. Ce dracie au mai scos si astia! O statie de autobuz ca o discoteca.

Pe la 4.15 nea' Marcel a atipit, cu baiatul ala strain intins pe jos in statie si cu catelul cafeniu tolanit la picioarele lui. Pe la 4.30, in drumul de la Expirat spre casa, i-am gasit pe toti trei dormind dusi, in timp ce, in boxa, Eminem canta ingrozitor de tare. Imi pare rau si-acum ca nu le-am facut o fotografie.

 

 

Cimitirul vesel

Ieri pe strada Batistei am trecut pe sub un dud. Puzderie de dude galbene se coceau la soare, pe trotuar. " Ha, déjà s-au copt agudele! Ce luna e?". Imi amiteam perioada agudelor undeva spre miezul verii.

Nu mi-au trebuit decat 3 secunde sa ma desprind de pe trotuarul din spatele Intercontinental-ului ca sa aterizez pofticioasa si ciufulita in agudul din cimitir. Cimitirul de pe ulita, la o curte distanta de casa bunicilor din satul ala minunat in care am crescut.

Jumate din copilarie mi-am petrecut-o pe langa cimitir. Am crescut cu varfurile cloptonitei mijite pe dupa garduri, cu zbarnaitul clopotelor in fiecare duminica sau cand satenii isi anuntau vreun mort. Am crescut ascultand de pe prispa casei femei jelindu-si barbatii si copiii sau asteptand la poarta bisericii alaiuri de nuntasi. Mancam coliva cand batranele dadeau de pomana in zilele de sarbatoare si bomboane colorate cand se facea hora in biserica cu popa Andrei, dascalu', mirii si nasii mari.

In loc de mers la scaldat sau jucat cu papusile in casa, eu imi adunam sleahta de copii si fugeam la cimitir.

"Hai pan' la biserica sa stam pe iarba sub salcie!

Hai!"

" Hai la biserica sa cautam nuci!"

"Hai!"

Nu ne placea sa spunem "cimitir". Era un cuvant rece si vag. Biserica o vizualizam, o auzeam mai des in discutiile batranelor pe la porti si tot ce era pe langa ea, tot biserica se chema.

Fiecare zi de vara urma aceleasi ritualuri, gravitand in jurul cimitirului. Joaca incepea in curte lui Ionut sau a verisorilor de peste drum. Urma fotbal cu baietii sau o repriza de sotron pe asfalt. Apoi, o portie de perje acre din prunii aia strambi care cresteau la radacina crucilor din lemn. Dupa amiaza venea cu chematul la masa, tentative esuate de somn fortat, dupa care continuam periplul pana pe inserat printre morminte.

Imi aduc aminte MARUL. Un mar batran, varatic, cu trunchi gros si scortos, crescut la capul unui mormant. Avea scobituri adanci, crengi mari si puternice, numai bune sa tina frunze, mere si o droaie de copii. Cataratul in el cred ca a fost o treaba nativa. Nu-mi aduc aminte vreo clipa in care sa fi ezitat, in care sa ma fi zgariat, cazut, lovit, in care sa-mi fi fost frica sau in care sa fi vrut sa dau inapoi. Puneam piciorul cu grija pe gardutul de fier care imprejmuia mormantul. Ma tineam de cruce si apoi imi fixam hotarat piciorul intr-una din scobiturile de pe trunchi. Apoi, din alti doi pasi si trei msicari, ma asezam in fund pe o creanga vanjoasa si ma apucam de rontait. Mere mici, cat niste nuci mai mari, galbene-verzui, cu samburi marunti si miez dulce acrisor. Le infulecam inca de cand erau crude, dar rezerva ajungea mereu pentru intreaga vacanta.

In marul ala au crescut vreo 5 generatii. Mama a copilarit in el, fratii  ei mai mici, eu si inca vreo doua generatii dupa aceea, inainte sa ramana fara vizitatori si sa fie taiat.

In cimitirul meu, posbilitatile erau nenumarate. Orice pofta aveam, gaseam acolo resurse sa le potolim. Mergeam sa mancam mere, mergeam sa mancam perje, mergeam sa macam cuisoare rosii si acre, mergeam sa culegem iarba pentru pui si flori pentru bunici. In zilele prea calduroase, ne ascundeam la umbra salciei batrane de langa garla si spuneam bancuri. In zilele ploioase, urcam in clopotnita si jucam pe scandurile pline de praf " Zi o culoare!"

Nu ne era frica de nimic. Mortii erau niste sateni muti, care oricum n-aveau cum sa ne tulbure distractiile si nici sa se mai supere pe noi. Strigoii erau notiuni abstracte si duse chiar in derizoriu, daca cineva ar fi incercat vreodata sa ne sperie cu asta. Nu deranjam pe nimeni si nimeni nu a indraznit vreodata sa ne alunge din regat. Cimitirul era o harta ascunsa, stiuta doar de noi, copiii care am crescut langa el. Si intr-un fel, a ramas doar a noastra.

 

Despre cum mama nu ma lasa sa castig

Intre mine si maica-mea e o relatie de love and hate. Cand suntem pe culmile unei traiectorii constructive si aducatoare de fericiri pentru ambele parti, cand dam cu totul de pamant pana se face tandari. A fost la fel dintotdeauna dar parca n-a fost mereu asa. Ea e aceeasi de cand o stiu. Eu sunt aceeasi de cand ma stiu. Singura mare diferenta e ca, intre timp, am si crescut. Si tot ce inainte se invartea haotic doar in capul meu, acum iese cu voce tare si ii demonteaza iute teorille si principiile dupa care s-a ghidat o viata intreaga.

Relatia asta ciudata a inceput destul de devreme. Cam de cand a mirosit a adolescenta si am inceput sa vad viata mai mult prin ochii mei decat printr-ai ei.Cam de cand lucrurile au inceput sa aiba semnificatii diferite pentru fiecare dintre noi. Cam de cand eu voiam sa port vara blugi rupti si bocanci, iar ea isi dorea sa port rochita si sandale.

Nu. Nu e vorba de conservatorism. Poate ca asa, lucruile ar fi fost clar trasate de la inceput. Formula e insa mult mai complicata. Mama mea e substanta aia ciudata compusa din cea mai open minded si zglobie femeie, amestecata cu o sensibilitate dusa la extrem cand incerci sa-i demonstrezi ca s-ar putea sa n-aiba dreptate. Si atunci, veselia din glas devine mutenie. Rasul devine plans. Discutia se reduce la " nu esti cu mine, esti impotriva mea".

In adolescenta, asta era momentul in care ma revoltam si ma retrageam in carapace. Odata ce mi-am putut asuma statutul de femeie in toata firea, sensibilitatea maica-mii mascata inainte in autoritate n-a mai functionat. Argumentele mele au devenit deodata mai multe, mai puternice si mai sonore. N-am vrut sa ma mai retrag in carapace ci am incercat sa o fac sa se uite la lucruri si prin ochii mei. Sau ai celorlalti. Sa vada ca e mai mult sau altfel decat ce isi imagineaza ea.

A fost un esesc total. Fiasco. De ani in sir incerc sa castig batalia asta. Si desi o vad ca nu mai are rabdare, se tine tare pe metereze. Si e cu atat mai greu cu cat, lucrurile care in copilarie doar ma revoltau, acum ma dor de-adevaratelea. Si nu ma necajesc pentru ca imi afecteaza viata in mod direct. Mama nu incearca sa ia decizii in locul meu, nu-mi traseaza directii si nu-mi judeca alegerile. Ma necajesc pentru ca sunt valorile dupa care s-a ghidat mereu dar care o fac atat de putin fericita. Vrea prea mult, vrea haotic si vrea doar ca ea. Si cand asteptarile nu-i sunt implinite, sufera cumplit. Ea ca un copil care plange ca nu i-ai luat ce jucaria voia, dupa care plange si mai tare de ciuda ca te-a necajit cerand aceasta jucarie.

Si atunci, ce sa-i faci, ce sa-i zici? Cum sa o convingi ca alte drumuri ar face-o mai fericita fara sa risti ca, de fapt, sa o faci si mai nefericita? E greu...i'm telling you...

Uitati de taxe, pensii si salarii. Bisericile ne vor salva.

Consideram inselatoare opinia conform careia trebuie facute economii, inclusiv prin sistarea lucrarilor la lacasurile de cult aflate in constructie, deoarece prin edificarea unui lacas de cult se intareste solidaritatea si cooperarea dintre credinciosi, inclusiv intarirea vietii spirituale, care permite oamenilor sa depaseasca orice fel de criza, fara sa se autodemoleze, ajungand la deznadejde sau la dezumanizare.(zise Patriarhia Romana)

De aici deduc ca Emil Boc este ateu. Sau un ignorant. Si incompetent pe deasupra. Pentru ca n-ar fi fost greu deloc sa se gandeasca la aceasta solutie salvatoare. Ramasi fara locuri de munca, fara indemnizatii sa-si creasca copiii, fara pensii cu care sa-si plateasca macar intretinerea, ingropati in taxe de solidaritate, oamenii si-ar fi gasit refugiul. Alinarea si impacare. Impreuna. In lacasuri de cult noi, mari, gigantice si pline de resurse. Unde icoanele te fac sa uiti de datorii si cantecele sfinte iti alunga foamea.

Eu zic da! Sa se construiasca biserici! Sa se ridice catedrale. Sa nu indrazneasca nimeni sa sisteze nimic din ce-ar duce la intarirea vietii noastre spirituale care ne va permite noua, oamenilor, sa depasim orice fel de criza.

Sa ma piste careva!

" Românii ar vota, într-o majoritate covârşitoare, pentru pedeapsa cu moartea, pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă sau pentru retragerea cetăţeniei romilor infractori şi a cetăţenilor care cer autonomia ţinutului secuiesc, relevă un studiu al Asociaţiei ProDemocraţia (APD). 

Conform cercetării, în cazul în care ar fi consultaţi printr-un referendum, 94 la sută dintre români ar opta pentru retragerea cetăţeniei romilor care comit infracţiuni în străinătate.
Un procent aproape similar ar alege şi reintroducerea pedepsei cu moartea - 91 la sută.
Pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă ar vota 88 la sută dintre români, în vreme ce 89 la sută dintre cetăţeni ar opta pentru retragerea cetăţeniei celor care cer autonomia ţinutului secuiesc.
Studiul APD a avut drept scop aflarea modului în care votul la un referendum ar putea fi influenţat de o retorică justiţiară şi ar putea genera, în final, efecte nedemocratice în societate, prin luarea unor decizii care să încalce drepturile omului.
"Propunerea de teme ce contravin valorilor majorităţii - români, ortodocşi - stârneşte patimi justiţiare în rândul acestora şi predispune la luarea de decizii ce pot încălca drepturi ale omului, precum acela la liberă exprimare, de exemplu", a spus liderul APD, Cristian Pârvulescu, în deschiderea unei dezbateri pe tema reformei sistemului constituţional prin mijloace precum referendumurile la nivel naţional."

 Asa zice-se intr-un studiu citat de Mediafax. Care va sa zica, ce bine ca avem libertati si toata treaba aia cu dreptul la libera exprimare ca sa putem sa ingradim cu ele drepturile altora. Ba pe unii sa-i ucidem cu pietre, ca sa se invete minte cand mai zic ca Doamne Doamne nu exista sau cine mai stie ce bazaconii.


Acum...imi pun, evident, niste intrebari. O fi studiul asta relevant?  Esantionul , metoda si interpretarea?
Or fi facut oamenii misto de operatorii  care au pus intrebarile?
Au fost intrebarile aiurea formulate?
Chiar vor 9 din 10 romani sa-si vada vecinii, prietenii, colegii cu dosar penal daca aduc aprecieri "deplasate" la adresa religiei ortodoxe? I mean...is this real sau e doar un vis dubios? Nici urat nu pot sa-l numesc, daca ar fi sa dau crezarea acestui studiu. Ci teribil teribil de absurd pentru vremea in care traiesc. Sau in care credeam ca traiesc.

Pff... si chiar azi cand ma bucuram ca o luam pe urmele Germaniei! Nu de alta, dar spalau unii de la Romprest trotuarele cu sampon, aici, langa blocul meu...

Curatenie de primavara

Aseara m-am intors acasa cu un cap mare mare de la birou. O zi din acelea in care sunt multe de facut, in care trebuie sa livrezi idei pe tava, chiar daca tie nu ti le livreaza nimeni nici macar cu pipeta. Asa ca , dupa o pauza de vreo ora, am revenit la taskurile mele. Pentru care mi-am tocat timpul, nervii si imaginatia pana dupa miezul noptii. Ba chiar le-am facut ferfenita si pe ale altcuiva.

Dimineata am luat-o iarasi din loc catre birou. Asa cum fac in fiecare zi. Ploua marunt, imi uitasem telefoanele acasa, m-am intors din drum, am sarit peste baltoace. Printre stradutele cu case si curti pe care le bat eu la pas zi de zi, vad printr-un gard ruginit crengute de liliac. Inmugurite. Mi-au stranit instant un zambet tamp si mi-au mai luat din incrancenarea cu care ma trezisem.

Si, oricat de cliseistic ar parea asta, a fost un moment in care mi-am promis sa fac ordine.

Nu vrea oboseala, depresie si apoi niste muguri care sterg 3 secunde toate neimplinirile, dupa care ii uit si ma intorc la aceleasi neimpliniri. Nu vreau la birou de la 10 la 7 seara (unde, fie vorba intre noi, nu e vreun foc de artificii), apoi seri pline de draci, apoi somnolenta, apoi dimineti in care sa ma grabesc, vacante planificate dupa dreputuri la concediu, ore cu soare pierdute in fata unui monitor, zile, saptamani, luni, ani...toate prinse intre un trilion de conditionari. M-am vazut imbatranita, ostenita, stoarsa de orice energie poznasa, plictisita, coplesita de ratele pentru casa si masina, isterica din cauza unui copil razgaiat, nesuferita pentru lumea din jur si pentru mine insami, resemnata ca n-am facut ce trebuia cand trebuia, iar acum, fiind prea tarziu, n-am decat sa-mi iau geanta, s-o tai din nou la birou si sa tanjesc dupa mugurii de liliac pe care ii vad in treacat prin acelasi gard ruginit.

I mean...asta-i tot? Nu e, nu? Stiam eu. Si daca le vreau altfel, trebuie sa fac curatenie acum, nu?

this weekend i had fun

Am inceput de vineri seara, cu o intalnire in camera verde cu prieteni dragi. Vodka orange, pizza si povestiri pana pe la 3 dimineata. Cand am cedat somnului si m-am prabusit in pat, fericita ca am aproape oameni atat de misto.

 Sambata  am cumparat martisoare trasnite pentru fete la fel de trasnite, am zacut o dupa amiaza rascolind aiurea netul, am citit si am rontait nimicuri. Apoi am tras un sut in fund lenei care se tot foia prin casa, m-am fardat pe ritmurile Hippy Hippy Shake si am taiat-o in club cu fetele. Unde m-am racorit cu un mojito mentolat, am jucat fussball cu baieti necunoscuti si am dansat ca intr-o cutie de sardele pana la 4 dimineata. Apoi am luat un taxi spre casa, amuzandu-ma copios de mutrele turtite si pilite ale unor amici.

Azi m-am trezit la un dulce 1 dupa amiaza si, dupa o cafea la ibric, mi-am pus rucsacul in spate si am pornit vitejete la cumparaturi. I hate shopping. Dar azi a fost fun. Sa aleg pestii cei mai supli, lamaile cele mai galbene si painea cea mai calda. Dupa care am am luat-o pe jos pe strada Polona. Aer rece cu miros de pamant reavan si iarba care sta sa incolteasca. Cer violet, strada pustie si cladiri mute.

Am ajuns acasa, am dat muzica tare tare de tot (asa cum fac doar cand raman singura acasa. nu intrebati, nu stiu de ce...) si m-am apucat de gatit. Da, am gatit. Cu entuziasm si rabdare. S-a inserat deja, n-am obosit   and i still feel soooo good.

Salvati fumatorii!

Cea mai apriga perioada din viata mea de fumator a fost cand am ajuns la maximul de 10 tigari pe zi. Mult. Atat de mult incat, intr-o dimineata, m-am trezit cu o scarba nemarginita si am hotarat sa ma las. Stiu, ilar pentru voi, fumatori veritabili care va treziti tragand din tigara si adormiti cu ea in coltul gurii. In orice caz, traiesc in casa cu un om caruia ii place tututnul asa cum unora dintre noi ne place ciocolata. Toti prietenii mei fumeaza, cluburile in care ies sunt vesnic scufundate in straturi dense de fum. N-am nicio problema cu fumul de tigara. Am invatat sa traiesc cu el, chiar daca nu-l pompez de buna voie in plamani. Si-i inteleg pe fumatori. Le inteleg pofta, nevoia, dependenta. 

La un moment dat a aparut o lege. Legea pentru prevenirea si combatarea consumului de tutun. Un demers, hai sa-i spunem bland, pavat cu bune intentii. Dar la fel de stangaci si la misto aplicat precum mesajele de tipul: Fumatul provoaca cancer care este letal tiparite pe pachetele de tigarete. N-am de gand sa dezbat legea asta. Evident ca nefumatorii, mai ales cei mai putin toleranti decat mine, trebuiau cumva protejati. Nu vorbesc de restaurante, baruri, cafenele, spatii echitabil impartite sau altele asemenea. Nu vorbesc nici despre cum s-a aplicat legea asta sau care au fost rezultatele. De data asta, vorbesc despre situatiile in care, din dorinta de a menaja nefumatorii, s-au dat dracului drepturile fumatorilor. Adica, hai sa facem ceva cu discriminarea celor care isi vor plamanii curati, discriminandu-i pe cei care aleg sa-si-i afume! Si asa, lupta pentru combaterea fumatului s-a transformat intr-un tablou absurd si caraghios.

Asa se face ca in fiecare dimineata ii compatimesc pe bietii angajati fumatori ai diverselor institutii pe langa care trec. Imbracati in costume elegante, taioare fine sau cocotate pe pantofi cu toc, atarna tremurand pe langa usi finantistii si finantistele diverselor sucursale bancare. E frig de crapa pietrele, scot aburi pe nari si pe gura, dar isi devoreaza cu stoicism tigarile. Pe Dorobanti, maseurii si terapeutii unui centru de frumusete dardaie in halatele lor albe si in papucii ortopedici pentru o scurta clipa de placere cu gust de nicotina. In pragul unei farmacii, doamna de la firma de securitate si-a aprins o tigara. Afara e frig, inautru au intrat clienti. Nu vrea sa stinga tigara dar trebuie sa supravegheze miscarea. Asa ca ramane cu tigara intre buze, pironita in prag cu usa deschisa. La birou, un prieten a renuntat la operatiunea imbracat-dezbracat de fiecare data cand vrea o tigara. Asa ca iese direct in tricou sau camasa, scazand speranta de viata a plamanilor nu doar cu tutunul ci si cu gerul de afara. In fine, exemplele pot continua...

Acum ma intreb. Este legea asta atat de crunt crosetata incat nu se poate gasi o solutie decenta pentru fumatori in timpul orelor de munca? Sau tine mai degraba de o lipsa de respect a "angajatorului" care nu da prea multi bani pe nevoile angajatilor sai? Sau poate ca in loc de gasirea unei solutii de compromis, echitabila fata de ambele tabere, e mai comod sa faci o singura alegere. In definitiv, fumatul e rau. Si daca e rau, atunci tu, fumatorule, esti un rau! Asa ca mars pe trotuar si tremura in vazul lumii daca iti arde buza dupa o tigara!

Zilele cu NU in brate

In zilele mele proaste devin un copil razgaiat. Nu doar ca nu imi place nici macar sa ma privesc in oglinda, dar ma transform intr-o fiinta profund enervanta pentru toata lumea din jur. O stiu foarte bine. Si uneori, in cel mai bolnav mod cu putinta, resimt asta ca pe singura satisfactie din lungul meu sir de nefericiri.

Nu da muzica tare, pentru ca abia m-am trezit.
Nu ma gadila acolo, ca ma enerveaza.
Nu ma mai claxona pe trecerea de pietoni boule, pentru ca oricum n-am sa ma grabesc.
Nu ma mai intreba de prezentarea aia pentru ca azi nu am nicio idee. Da da, niciuna, ce te miri asa?
Nu, nu vreau la bere diseara. Sunt obosita.
Nu stiu ce vreau sa mananc la cina. Putem sa rezolvam doar cu un ceai?
Nu stiu ce film sa vedem. Nu vreau film. N-am rabdare.
Nu ma duc sa citesc. Ma doar capul.
Nu. Nu ma culc. De ce sa ma culc?
Sa mai stau? Nu, nu mai stau. E tarziu.
Ce dracu am? Nu stiu. Nu...Si ce ma tot intrebi atatea?!

Dar se poate si mai rau, nu?

E iarna. Si?

In fiecare zi, acelasi status se plimba de la o persoana la alta, in lista mea de messenger: sa se termine odata! La birou, colegele se vaicaresc ca ninge iar si n-au cum sa sa-si mai scoata masinile din mormanele de zapada. Pe strada, oamenii se tarasc incruntati pe trotuarele inghetate. 

Eu? Eu imi indes in fiecare dimineata basca galbena pe cap, imi afund mainile in manusile de lana, imi asigur picioarele in ghetele cu blanita si o sterg pe usa. Voioasa. Inainte sa ies din scara, prin geamul de la intrarea in bloc, scormonesc cu privirea prin gradinita de langa alee. Caut semne. Vreau sa ghicesc cum e ziua: geroasa sau domoala? Nu descopar niciodata ceva concludent. Dar ies cu elan. Daca e zi geroasa, imi trag fularul peste nas, deschid gura si respir aerul caldut dinauntru. Asa cum faceam cand eram mica si bunica imi lega fularul peste jumatate din fata ca sa nu racesc cand alerg. Daca totusi e zi calduta, cu zapada moale si cateva urme de soare, imi scot mainile din manusi sa simt aerul tare cum imi trece prin piele si respir furtunos.

Trec de Stefan cel Mare, las in urma si jumatate din Calea Dorobantilor, apoi o cotesc printre case. Strada Bruxelles, Roma, Londra si Paris. Doua- trei masini. In rest, case vechi, case frumoase, copaci albi si cate-un latrat de caine. E iarna. Si e o iarna ca-n copilaria mea, asa cum nu credam sa mai apuc vreodata. Si nu ma necajeste zapada pentru ca e firesc ca iernile sa fie albe. Si nu ma necajeste gerul naprasnic pentru ca simt ca sterge de pe strazi si din aer tot ce s-a strans mai murdar intr-un an. Si nu ma enerveaza ca nu se mai termina odata pentru ca primavara vine de cand lumea abia pe la sfarsitul lui martie. Si nu ma deranjeaza haosul din interesectie cauzat de polei pentru ca oricum e la fel si-n toiul verii. 

N-am luat nicio tranta, n-am racit nici macar o data, n-am ramas inzapezita in vreun tren. M-a enervat mereu insa alintatura asta continua a oamenilor din jur. E iarna. Si?

Despre vointa. Sau despre putinta. Dupa caz...

Adevarurile care iti intra in ochi sunt cel mai greu de observat. Sunt atat de mari si rotunde incat, la un moment dat, nu stii de unde sa le apuci si ce sa faci cu ele. Asa ca te prefaci ca nu le mai vezi. Dupa care, negand si  iarasi negand, inveti sa traiesti cu ele. Din nefericire, nu exista "clubul celor care se mint pe ei insisi" asa cum exista  cercul alcoolicilor anonimi. Din fericre, exista totusi oameni apropiati care iti dau doua palme si iti insira totul pe masa, fara menajamente. In definitiv, daca tu te minti, ce sens are sa te mai minta si ei?  Problema e ca odata ce ai vazut the big picture, ai inteles despre ce e vorba si  stii ca in punctul asta e musai sa faci ceva, intri in panica.

Nu e putina vreme de cand ma multumesc cu jumatati de masura. De fiecare data cand paharul e umplut pe jumatate, ma consolez cu jumatatea plina, amanand la nesfarist umplerea celeilalte jumatati. Exemple sunt multe, si nu ma sfiesc sa le scriu negru pe alb.

Am ales sa fac un master, imediat dupa terminarea facultatii. Din cauza jobului, am facut si compromisul de a-l urma la ID, gandindu-ma ca e doar o chestiune de mecanism nu si de calitate a "invataturilor" primite. M-am inselat teribil. Si inca de la sfarsitul primului semestru din cele patru am simtit ca fac acest master doar ca sa fie facut si sa am patalamaua la mana peste cativa ani. Mi-a trecut prin cap la un moment dat sa renunt. Sa caut ceva ce mi-ar fi placut mai mult, ce m-ar fi motivat mai mult si m-ar fi lasat, la sfarsit, cu bucuria unui lucru bine facut. Evident, n-am renuntat, insirandu-mi o suma de motive: timpul oricum irosit pana in punctul ala, banii cheltuiti, teama ca nu ma voi mobliza sa o iau de la capat. L-am terminat, dar cu un gust amar.

Am renuntat la prima mea slujba pentru una care se profila mai interesanta, mai creativa si mai ofertanta ca timp si metoda de lucru. Nu m-am inselat. Cel putin in prima instanta. Era mai interesanta si mai creativa. Aveam putina birocratie si mult timp liber. Dar niciuna dintre toatea astea  nu s-a dovedit pe masura asteptarilor mele. Mi-am dat seama ca ce mi s-a parut mie spectaculos n-a fost  decat noutatea lucrurilor pe care le faceam. Mirarea in fata oricarui proiect nou, dus la capat cu succes si oarecum de una singura.

Dupa care, au aparaut frustrarile. Senzatia ca totul se intampla in graba, nimeni nu are rabdare ca ideile sa se coaca si lucrurile sa iasa cum ar trebui, ca oamenii din jurul meu sunt grabiti si nesiguri, ca n-am cu cine colabora si nici prea multa lume de la care pot invata. Ca totul e o forma fara substanta si ca iarasi fac o treaba doar ca sa fie facuta.

Pe de cealalta parte, lasitatea sau comoditatea (sau ambele la un loc) nu m-au lasat sa depasesc aceasta linie. Sa trec de granita in care totul e caldut si cuminte, sigur si pus la adapost. N-am facut revolutie la birou, luptandu-ma ca lucrurile sa se faca asa cum simteam eu ca trebuie. Nu am parat sefilor incompetenta colegilor mei. Si n-am cautat alt loc de munca. Si de data asta m-au salvat pretextele. Nu e timp, nu sunt bani, nu e moral sa uneltesti impotriva colegilor, nu plec in alta parte pentru ca e riscant, e criza, e vreme rea afara.

Am primit doua palme. Care mi-au turnat paharul ala pe jumatate plin cu apa rece fix in cap. Cat naiba sa si dormi? Si daca nu renunti acum la compromisuri ca sa iti cauti drumul, chit ca e cu gropi si bolovani, cum naiba sa ajungi unde vrei? Acolo unde iti tot planifici, amanand cu inca o zi, o luna sau un an?

Pana la urma, cea mai grea intrebare este de ce totusi  nu faci toate astea? Pentru ca nu poti sau pentru ca nu vrei?

Mda. Maybe i'll wait to get 30. Or maybe not.