Despre cum mama nu ma lasa sa castig

Intre mine si maica-mea e o relatie de love and hate. Cand suntem pe culmile unei traiectorii constructive si aducatoare de fericiri pentru ambele parti, cand dam cu totul de pamant pana se face tandari. A fost la fel dintotdeauna dar parca n-a fost mereu asa. Ea e aceeasi de cand o stiu. Eu sunt aceeasi de cand ma stiu. Singura mare diferenta e ca, intre timp, am si crescut. Si tot ce inainte se invartea haotic doar in capul meu, acum iese cu voce tare si ii demonteaza iute teorille si principiile dupa care s-a ghidat o viata intreaga.

Relatia asta ciudata a inceput destul de devreme. Cam de cand a mirosit a adolescenta si am inceput sa vad viata mai mult prin ochii mei decat printr-ai ei.Cam de cand lucrurile au inceput sa aiba semnificatii diferite pentru fiecare dintre noi. Cam de cand eu voiam sa port vara blugi rupti si bocanci, iar ea isi dorea sa port rochita si sandale.

Nu. Nu e vorba de conservatorism. Poate ca asa, lucruile ar fi fost clar trasate de la inceput. Formula e insa mult mai complicata. Mama mea e substanta aia ciudata compusa din cea mai open minded si zglobie femeie, amestecata cu o sensibilitate dusa la extrem cand incerci sa-i demonstrezi ca s-ar putea sa n-aiba dreptate. Si atunci, veselia din glas devine mutenie. Rasul devine plans. Discutia se reduce la " nu esti cu mine, esti impotriva mea".

In adolescenta, asta era momentul in care ma revoltam si ma retrageam in carapace. Odata ce mi-am putut asuma statutul de femeie in toata firea, sensibilitatea maica-mii mascata inainte in autoritate n-a mai functionat. Argumentele mele au devenit deodata mai multe, mai puternice si mai sonore. N-am vrut sa ma mai retrag in carapace ci am incercat sa o fac sa se uite la lucruri si prin ochii mei. Sau ai celorlalti. Sa vada ca e mai mult sau altfel decat ce isi imagineaza ea.

A fost un esesc total. Fiasco. De ani in sir incerc sa castig batalia asta. Si desi o vad ca nu mai are rabdare, se tine tare pe metereze. Si e cu atat mai greu cu cat, lucrurile care in copilarie doar ma revoltau, acum ma dor de-adevaratelea. Si nu ma necajesc pentru ca imi afecteaza viata in mod direct. Mama nu incearca sa ia decizii in locul meu, nu-mi traseaza directii si nu-mi judeca alegerile. Ma necajesc pentru ca sunt valorile dupa care s-a ghidat mereu dar care o fac atat de putin fericita. Vrea prea mult, vrea haotic si vrea doar ca ea. Si cand asteptarile nu-i sunt implinite, sufera cumplit. Ea ca un copil care plange ca nu i-ai luat ce jucaria voia, dupa care plange si mai tare de ciuda ca te-a necajit cerand aceasta jucarie.

Si atunci, ce sa-i faci, ce sa-i zici? Cum sa o convingi ca alte drumuri ar face-o mai fericita fara sa risti ca, de fapt, sa o faci si mai nefericita? E greu...i'm telling you...