Ieri pe strada Batistei am trecut pe sub un dud. Puzderie de dude galbene se coceau la soare, pe trotuar. " Ha, déjà s-au copt agudele! Ce luna e?". Imi amiteam perioada agudelor undeva spre miezul verii.
Nu mi-au trebuit decat 3 secunde sa ma desprind de pe trotuarul din spatele Intercontinental-ului ca sa aterizez pofticioasa si ciufulita in agudul din cimitir. Cimitirul de pe ulita, la o curte distanta de casa bunicilor din satul ala minunat in care am crescut.
Jumate din copilarie mi-am petrecut-o pe langa cimitir. Am crescut cu varfurile cloptonitei mijite pe dupa garduri, cu zbarnaitul clopotelor in fiecare duminica sau cand satenii isi anuntau vreun mort. Am crescut ascultand de pe prispa casei femei jelindu-si barbatii si copiii sau asteptand la poarta bisericii alaiuri de nuntasi. Mancam coliva cand batranele dadeau de pomana in zilele de sarbatoare si bomboane colorate cand se facea hora in biserica cu popa Andrei, dascalu', mirii si nasii mari.
In loc de mers la scaldat sau jucat cu papusile in casa, eu imi adunam sleahta de copii si fugeam la cimitir.
"Hai pan' la biserica sa stam pe iarba sub salcie!
Hai!"
" Hai la biserica sa cautam nuci!"
"Hai!"
Nu ne placea sa spunem "cimitir". Era un cuvant rece si vag. Biserica o vizualizam, o auzeam mai des in discutiile batranelor pe la porti si tot ce era pe langa ea, tot biserica se chema.
Fiecare zi de vara urma aceleasi ritualuri, gravitand in jurul cimitirului. Joaca incepea in curte lui Ionut sau a verisorilor de peste drum. Urma fotbal cu baietii sau o repriza de sotron pe asfalt. Apoi, o portie de perje acre din prunii aia strambi care cresteau la radacina crucilor din lemn. Dupa amiaza venea cu chematul la masa, tentative esuate de somn fortat, dupa care continuam periplul pana pe inserat printre morminte.
Imi aduc aminte MARUL. Un mar batran, varatic, cu trunchi gros si scortos, crescut la capul unui mormant. Avea scobituri adanci, crengi mari si puternice, numai bune sa tina frunze, mere si o droaie de copii. Cataratul in el cred ca a fost o treaba nativa. Nu-mi aduc aminte vreo clipa in care sa fi ezitat, in care sa ma fi zgariat, cazut, lovit, in care sa-mi fi fost frica sau in care sa fi vrut sa dau inapoi. Puneam piciorul cu grija pe gardutul de fier care imprejmuia mormantul. Ma tineam de cruce si apoi imi fixam hotarat piciorul intr-una din scobiturile de pe trunchi. Apoi, din alti doi pasi si trei msicari, ma asezam in fund pe o creanga vanjoasa si ma apucam de rontait. Mere mici, cat niste nuci mai mari, galbene-verzui, cu samburi marunti si miez dulce acrisor. Le infulecam inca de cand erau crude, dar rezerva ajungea mereu pentru intreaga vacanta.
In marul ala au crescut vreo 5 generatii. Mama a copilarit in el, fratii ei mai mici, eu si inca vreo doua generatii dupa aceea, inainte sa ramana fara vizitatori si sa fie taiat.
In cimitirul meu, posbilitatile erau nenumarate. Orice pofta aveam, gaseam acolo resurse sa le potolim. Mergeam sa mancam mere, mergeam sa mancam perje, mergeam sa macam cuisoare rosii si acre, mergeam sa culegem iarba pentru pui si flori pentru bunici. In zilele prea calduroase, ne ascundeam la umbra salciei batrane de langa garla si spuneam bancuri. In zilele ploioase, urcam in clopotnita si jucam pe scandurile pline de praf " Zi o culoare!"
Nu ne era frica de nimic. Mortii erau niste sateni muti, care oricum n-aveau cum sa ne tulbure distractiile si nici sa se mai supere pe noi. Strigoii erau notiuni abstracte si duse chiar in derizoriu, daca cineva ar fi incercat vreodata sa ne sperie cu asta. Nu deranjam pe nimeni si nimeni nu a indraznit vreodata sa ne alunge din regat. Cimitirul era o harta ascunsa, stiuta doar de noi, copiii care am crescut langa el. Si intr-un fel, a ramas doar a noastra.
