Un Paris in poleiala

Daca ma intrebi ce mi-ar placea cel mai mult si mai mult sa fac in viata asta, ti-as spune: sa ma plimb. Nu pe Magheru la ceas de noapte sau in parc cand infloresc ciresii. Fac si asta, nu-i vorba, si uneori imi place al naibii de mult. Doar ca plimbarile mele cele mai asteptate si indelung imaginate sunt cele pe cararile intortocheate ale lumii intregi. Sa vad gari si aeroporturi grandioase, sa strabat orase necunoscute la pas pana imi simt calcaiele explodand, sa trec peste rauri uriase, sa dau peste case ciudate, sa alerg intre magistralele de metrou, sa vorbesc cu bastinasii intr-o limba stricata, sa fac milioane de poze, sa gust mancaruri aromate.

Mi-am asteptat plimbarea in Paris cu toate astea stranse intr-o cutiuta. Niciodata n-a contat prea mult cum si cu cine o sa ajung acolo. Odata rostit numele orasului fermecat, orice altceva se risipea in umbra. Am plecat de acasa emotionata intr-un fel. N-am cumparat harti, ghiduri, nu am facut research pe google, nu am luat cursuri de franceza. Am vrut sa ma abandonez lui si sa il las sa ma surprinda.

M-am intors acasa cu gustul unui copil intrat intr-o cofetarie cu prajituri din plastic. Coloroate si ispititoare, dar, in definitiv, contrafacute doar pentru reclama. Un Paris urias si frumos.Un Paris incarcat si iute. Un oras pe care nu stii de unde sa-l iei si cum sa-l rasucesti ca sa-i vezi toate fatetele. Cu ce sa incepi? Cu palatele impresionante, cu Sena intunecata, cu galeriile aglomerate, cu cafenelele atent lucrate, cu amestecul de turisti cotropitori?

Mi-au placut, privindu-le in fuga. Dar nimic din toate nu mi-a adus vreo tresarire. N-am avut nicio emotie. Parca nimic nu era viu. M-am simtit ca intr-un muzeu urias, intr-un clopot din sticla, intr-un Truman Show cu accent frantuzesc, orchestrat din ratiuni financiare. Totul, aranjat pana in cel mai mic detaliu pentru ochiul si simturile turistului avid de istorie, cultura si rafinament pariziene. Usile pravaliilor si bistro-urilor, atent decorate ca sa redea un Paris boem al veacului trecut. Pictori si artisti la colt de strada, gata sa te incarce cu o amintire de neuitat. Strazi atat de pline de vizitatori, incat ai crede ca toti parizienii si-au lasat casele in chirie si au fugit in alt oras.

E adevarat ca timpul a fost scurt. Prea scurt sa bat din colt in colt orasul. Prea scurt ca sa cunosc pariezieni si sa inteleg cate ceva din viata lor acolo. Prea scurt sa vad ce gust are apa de la robinet. Prea scurt sa pricep de ce o casa cu 2 camere costa juma' de milion de euro, sa vad un cersetor, sa gasesc o strada care miroase urat, sa vad oameni nervosi, sa ascult linistea. Grandios, stralucitor, invelit in cea mai frumoasa poleiala. Vreau inapoi intr-o buna zi, sa vad daca pot rupe un pic din ambalaj si scotoci dupa Parisul pe care l-am tot asteptat.