Rosia Montana live

Despre Rosia Montana am aflat in urma cu vreo 3 ani, cand o parte dintre colegii mei au fost sa filmeze acolo pentru o emisiune. Nu descopeream cu acest prilej existenta locului in Romania ci  "cazul" Rosia Montana. Singurele informatii pe care le-am inmagazinat la vremea aceea au fost urmatoarele: la Rosia Montana se afla un mare zacamant de aur. Un munte de aur, pare-se cel mai bogat din Europa. O companie canadiana incearca sa puna mana pe el. Sa demareze aici un mare proiect, sa inceapa exploatarile miniere, sa prelucreze roca si sa faca multi bani. Toata treaba implica stramutarea a doua mii de oameni din Rosia Montana, mutarea efectiva a unui munte si folosirea cianurilor. Compania garanteaza cele mai performante tehnologii si metode care nu pericliteaza comunitatea si mediul. ONG-urile protesteaza, aducand in fata ca pericol iminent cianurile si distrugerea zonelor cu valoare istorica. Statul nu are o pozitie vehementa in aceasta disputa. Cert e ca taraganeaza luarea oricarei decizii. Eu nu sunt convinsa de niciuna dintre tabere. Parca nu i-as lasa pe canadieni sa-si faca de cap, parca nu i-as crede nici pe ong-isti ca treaba e chiar asa de sumbra. Nu vad cu ochii mei, nu cunosc toate datele, deci ma abtin.

De atunci au trecut trei ani. Intre timp, mai multi ministri ai mediului s-au perindat pe la conducere, mai multe opinii s-au vehiculat, compania canadiana a continuat sa investeasca, nicio decizie nu s-a luat. Tot intre timp, am ajuns si eu la Rosia Montana. Nu am inca toate datele de la toate taberele. Dar ce-am vazut cu ochii mei, am sa va povestesc si voua.

Rosia Montana e un loc mort. Candva printre regiunile Apusenilor cu cei mai instariti locuitori, acum zace intr-o liniste si saracie infioratoare. M-am plimbat ceasuri bune prin sat, intr-o vineri dupa amiaza, si nu m-am intalnit pe drum decat cu doi batrani, cativa copii si trei catei care stateau la soare. Nu sunt singurii locuitori de acolo. In casele care abia se mai tin pe picioare si blocurile sumbre din centru, se auzea si murmurul altor oameni. Doar ca nimeni nu iese pe strazi. La cumparaturi, la primarie, pe marginea drumului la taifas. Satul are o alimentara, doua carciumi, o scoala si mai multe biserici. Cel putin, atat am reusit eu sa descopar. Totul e invaluit intr-o tacere care, dintr-un punct, devine inspaimantatoare.

N-am inteles ce fac si din ce traiesc oamenii care stau acolo. As fi vrut sa-i intreb, dar n-a fost nici momentul si nici timpul potrivit. Stiu doar atat: nu exista activitate industriala, nu exista agricultura, nu exista slujbe, nu exista sate sau orase invecinate in care sa muncesti si sa castigi niste bani. Poate doar Abrud si Zlatna, care sunt si mai rau mancate de saracie si poluare. Am incercat sa-mi imaginez viitorul acelui loc. Si al pustilor de 9-10 ani peste care am dat intr-un colt de parc. Si chiar pe cel al batranilor care stateau pe-o banca in curtea lor. N-am deslusit nimic care sa-i scoata din linistea si cenusiul in care i-am gasit. Pentru ca, oricat de pitoresti ar fi muntii din jur, oricat aur ar avea rocile acelea atat de disputate si oricat de frumoase ar fi casele, Rosia Montana imi pare, asa cum e azi, fara scapare.

In momentul asta se presupune ca activitatea RMGC va pune in pericol ecosistemul. Ca folosirea cianurilor pentru extragerea aurului va face ravagii. Ca sterilul  va otravi pamantul si apele. Ca mostenirea culturala va fi distrusa. Nu am expertiza necesara si nici punctele de vedere ale specialistilor. Sau macar ale tuturor taberelor implicate. Nu stiu daca proiectul Rosia Montana Gold Corporation respecta in momentul de fata toate normele in vigoare, si nici daca e facut in asa fel incat sa nu duca la toate cele pomenite mai sus.

Tot ce spun e ca, in timp ce lumea arata cu degetul la ei, nimeni nu face nimic ca sa salveze Rosia Montana, asa cum e ea astazi. In timp ce ONG-urile trag de urechi compania canadiana ca va distruge casele cu valoare istorica, nimeni nu a venit acolo sa restauraze un zid macar. Niste minunatii arhitecturale plang dupa ajutor, spijinite in schele de lemn care le prelungesc agonia. In timp ce Ministerul Mediului si alte ONG-uri se bat cu pumnul in piept ca muntele de steril care se va ridica va polua grav solul si apele, un altul zace acum la Rosia Montana asteptand minunea unei ecologizari.

Urmele fostelor exploatari miniere se vad ca o buba. Cratere, utilaje parasite, steril. Iar pe oamenii de acolo n-a venit nimeni sa-i intrebe ce mananca, cu ce bani isi trimit copiii la scoala sau ce contine apa aia pe care o beau. Am vazut o bucata din ce-a facut pana acum RMGC. Am vazut un cartier nou nout cu case mai mult decat decente la iesirea din Alba Iulia, construite pentru curajosii care au plecat din Rosia Montana. Unii au vrut sa scape de locul acela, satui de saracie. Altii nu mai aveau pe nimeni. Altii au speculat momentul si au luat de la companie cat au cerut pentru terenul lor. Poate ca RMGC a oferit sume nejustificat de mari doar ca sa convinga localnicii sa elibereze terenul. Poate ca au incercat sa-si atinga scopul prin toate mijloacele. Dar au fost singurii care au oferit o alternativa  acelor oameni. Oameni care acum stau in casa nou cu parchet, gaze si apa curenta. Mai aproape de perspectiva unui slujbe in Alba Iulia si a educatiei pentru copii decat ar fi avut vreodata in Rosia Montana.

De mai bine de 6 ani proiectul RMGC nu e ok. Nu e ok, deci nu ii dam acordul pentru demarare. Trebuie sa salvam Rosia Montana. Ma intreb insa de la ce si de cine trebuie salvata, de fapt, Rosia Montana?