Amintirile mele cele mai timpurii incep intr-o curte cu iarba verde, in copaci insirati pe marginile ulitei si in scartaitul podelelor din lemn din turla clopotnitei. Daca ma intrebi de copilaria mea, am sa-ti spun ca a fost cea mai fericita din lume. Daca ma pui sa-ti vorbesc despre ea, am sa te bag intr-o poveste fara sfarsit.
Am 26 de ani si, de fiecare data cand ma intorc la inceputurile mele, un film colorat si fericit incepe sa curga. E intoarcerea la oamenii si intamplarile care m-au facut sa fiu asa cum sunt azi. L-am derulat, poate, de o mie de ori. Pentru mine sau pentru altii. Si de fiecare data, traiesc aceeasi emotie. Nu stiu cat e bucuria ca am fost un pui de om crescut intr-un taram fermecat, cat e nostalgie si cat e parere de rau ca lucrurile n-au ramas impietrite exact asa cum mi le amintesc.
Am ajuns in curtea cu iarba verde cand aveam 3 luni. N-am mai plecat de acolo niciodata. Am acceptat insa, conditionata de conventiile sociale si proiectele parintilor, sa fac naveta. Sa plec la gradinita, sa merg la scoala, sa imi fac prieteni la liceu si planuri de viitor, sa mai adaug cativa km distantei si sa traiesc studentia, sa iau un job si sa-mi asum resposabilitatea vietii de adult. Dar am tanjit in tot acest timp dupa curtea mea cu iarba verde. La care ma intorc intotdeauna cand am nevoie de putina pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu