Acum vreo 8 ani

De aproape doua saptamani o am pe sora-mea la mine. E in sezonul examenelor de admitere iar eu am intrat in pielea mamei, bucataresei, consilierului pe probleme de imagine, psihologului si, nu in ultimul rand, a ghidului turistic. Am plimbat-o in sus si-n jos, de-a lungul si de-a latul Bucurestiului. Nicio sansa. E complet dezorientata, fara speranta ca va sti vreodata linia exacta de la care sa ia metroul corect, dar receptiva la tot ce-i torn cu polonicul.

Azi dimineata la 8.00 eram amandoua la Universitate. Am plantat-o cu legitimatia de concurs la sala cu pricina si am dat sa plec spre o cafenea. " Vii sa ma iei, da? Sau macar sa ma conduci pana la metrou...". Am vrut sa-i spun amuzata ca metroul e la doi pasi, imposbil de ratat. I-am raspun doar "da, te astept", amintindu-mi de o Madalina ratacita si curioasa de acum vreo 8 ani.

Da, da. Toata relatia mea cu Bucurestiul, inainte de a veni la facultate, s-a consumat in troleul 93, intre Gara de Nord si Drumul Taberei. Coboram in fiecare sambata cu ochii carpiti de somn dintr-un rapid care pleca la 5.00 dimineata din Focsani. Picoteam jumate de ora la Mac cu vreo colega si apoi ma taram la troleu iar pe drum incercam sa-mi gasesc surse de inspiratie pentru eseurile cu naive pretentii jurnalistice pe care aveam sa le coc la sedintele "pregatitoare" de mai tarziu. Cu capul greu si-un somn adanc, ma intorceam la gara sa urc in primul tren. As fi gasit poate resurse ratacite si pentru scurte incursiuni prin oras, dar acasa ma asteptau integrale si limbaje de programare, numai bune de spart creierii in bucatele mici. Ce sa zic, m-am indopat cu matematica si informatica opt ani ca sa am la sfarsitul liceului suprema revelatie: jurnalism. Dar asta e o alta poveste...

Cert e ca in primul an de studentie am descoperit Bucurestiul cu lingurita. Faceam incursiuni solitare, pe arii mici si niciodata prea departe de cele pe care le stiam deja. Cascam ochii mari, ascultam ce ziceau vocile alea in trolee si in statiile de metrou, intrebam des oamenii pe strada. Faceam cursuri la Universitate si seminarii in Leu. Stateam intr-un apartament in Drumul Taberei cu o pensionara iar sigurele abateri de dupa curs erau salatele la Spring cu vreo colega sau berile la terasa din campus. Colegii de liceu mi se imprastiasera in toate zarile, incercand si ei sa se obisnuiasca cu ei insisi in noua viata.

Aproape patru luni am cercetat amanuntit orasul asta singura. Mi-a placut, desi uneori imi era teama si ciuda ca nu e nimeni sa-mi arate si sa ma invete. Vedeam oamenii trecand pe langa mine repede si hotarati si aveam senzatia ca toata lumea stie exact de unde vine si unde se duce, si ca doar eu ratacesc. Sunt insa o curioasa. Si o mare pofticioasa dupa nou. Nu mi-e frica sa cercetez singura si de aceea nu m-am oprit nici pana azi. Dar daca ar fi fost cineva care sa ma plimbe intra-a 12-a prin centrul vechi, prin Cismigiu, pe la Motoare, de la Unirii si pana in Piata Romana, pe la MNAC, prin Green si pe Victorie, toata povestea ar fi fost mai interesanta inca din prima zi. Asa ca am sa ma tot plimb cu sora-mea, am sa ma tot plimb.

Esteban si nea’ Marcel asculta Eminem

Sambata seara la ora 23.42, in Gara de Nord, Esteban cobora din rapidul Timisoara- Bucuresti. Fusese in vizita la iubita lui Carmen, inscrisa intr-un program de masterat la Universitatea din Timisoara. Nu se mai vazusera de exact jumatate de an, de cand ea a plecat din Cataluna pentru o experienta de studiu si de viata in Romania. Auzise destule despre oamenii si viata de aici de la vecinii sai care aveau o menajera din Bacau. Si in vreme ce ea inca plangea pe peronul garii din Timisoara, Esteban tragea de geanta de voiaj pe cel al Garii de Nord. Era nostalgic din cauza despartirii, furios ca a venit cu un bagaj urias pentru numai o saptamana si ingrijorat ca Jose inca avea telefonul inchis. In statia de troleu si-a aprins o tigara si, dupa cateva fumuri trase cu sete, a sarit in ultimul 85 pe care-l avea notat in carnetel.

 

La Universitate, nea' Marcel tocmai se intorcea din pasajul de la metrou. Intrase in tura de vreo 2 ore si daduse o raita in parculetul de pe colt cu spitalul Coltea sa caste gura la lume si la muzicantii aia care se adunau acolo de vreo luna incoace. La cei 57 de ani ai lui, muzica clasica era ca un trabuc dupa o viata intreaga in care ai fumat Carpati. Stii ca-i fin, dar tie parca tot nu-ti place. Se bucura ca si-a luat geaca de toamna pe care nevasta-sa o spalase de atatea ori incat pe spate scria acum G  ARD. Se facea racoare noaptea tarziu. Iar pe trotuar sau in statia de autobuz nu-i chiar asa de dos. Cand a ajuns in statie, si-a scos scaunul pe care-l bagase cu un sfert de ora inainte intre dulapurile anticarilor, l-a asezat langa treptele universitatii, chiar in spatele statiei de autobuz, si si-a aprins o tigara. Trecea tot felul de lume, incoace si-n colo, spre discoteci si terase. Fetele erau mai mult dezbracate decat imbracate, galagioase dar frumoase foc. Se uita lung la ele si parca se simtea mai tanar inconjurat de-atata tineret.

 

Cand Esteban a coborat din troleul 85 in Piata Rosetti, era déjà trecut de miezul noptii. O sunase pe Carmen sa-i spuna ca a ajuns cu bine si ca e foarte aproape de locuinta lui Jose. In realitate, de nervi, ar fi putut sa muste si dintr-o bordura. Jose avea telefonul inchis de peste 4 ore si isi pierduse orice speranta ca mai da de el. Asa ca a cumparat chipsuri si o Cola de la Non Stop cu ultimii lei ramasi, si s-a trantit pe geanta. Nu stia pe nimeni altcineva in Bucuresti. Nu stia unde sa gaseasca un hostel sau un hotel mai ieftin. A doua zi la 8 dimineata avea avionul spre Barcelona. Asa ca dupa inca vreo doua ceasuri de asteptari si telefoane in gol, si-a luat geanta si a coborat resemnat spre intersectie, unde lucrurile pareau mai animate. A vazut teatrul fara sa stie ce e de fapt, a vazut Intercontinentalul si-a suspinat dupa un loc de dormit, a coborat in pasaj si a urcat pe partea cealalta in cautarea unui bar in care sa-si petreaca noaptea. Era 2.00 si trotuarele pustii. Pe partea dreapta a strazii, un paznic motaia pe un scaun langa o statie de autobuz din care ieseau multe lumini si muzica tare.

Esteban s-a apropiat sa intrebe paznicul de-un bar in apropiere. Renuntase sa mai caute un loc de dormit pentru doar cateva ore ramase pana dimineata. Cinci minute mai tarziu, Esteban invata sa vorbeasca prin semne iar nea' Marcel sa chinuia sa inteleaga ce tot zicea baiatul ala care vorbea ca-n telenovele. Nu s-au inteles. Asa ca, abositi, si-au aprins cate- o tigara. Esteban pe trepte, cu bagajul langa el, nea' Marcel pe scaun, cu un comunitar cafeniu la picioare. In statia de autobuz proaspat branduita de Orange, doua disco- ball-uri scoteau lumini colorate iar dintr-o boxa se auzeau tare cand Beyonce, cand Black Eyed Pease, cand Madonna. Au stat asa pana pe la 3 jumate. Esteban, clocotit de drum si de oboseala, s-a intins pe jos in statie pe un carton, cu geanta sub cap. Nea' Marcel i-ar fi zis sa nu stea acolo, ca-i face probleme. Dar se vedea ca baiatu' e obosit si nu stie pe nimeni. Ii era mila de el, asa ca l-a lasat sa stea. S-a multat si el cu scaunul in statie si-au fumat in tacere. Apoi Esteban a adormti. Nea' Marcel a facut cativa pasi pe langa statie sa vada care-i treaba. Liniste. Mai treceau copii piliti de la distractii, dar nu era cine stie ce. S-a intos in statie si s-a pironit in scaun. Il cam enervau luminile alea care-i intrau in ochi. Dar muzica ii placea mai tare decat ce cantasera aia mai devreme la viorile lor. Ce dracie au mai scos si astia! O statie de autobuz ca o discoteca.

Pe la 4.15 nea' Marcel a atipit, cu baiatul ala strain intins pe jos in statie si cu catelul cafeniu tolanit la picioarele lui. Pe la 4.30, in drumul de la Expirat spre casa, i-am gasit pe toti trei dormind dusi, in timp ce, in boxa, Eminem canta ingrozitor de tare. Imi pare rau si-acum ca nu le-am facut o fotografie.

 

 

Cimitirul vesel

Ieri pe strada Batistei am trecut pe sub un dud. Puzderie de dude galbene se coceau la soare, pe trotuar. " Ha, déjà s-au copt agudele! Ce luna e?". Imi amiteam perioada agudelor undeva spre miezul verii.

Nu mi-au trebuit decat 3 secunde sa ma desprind de pe trotuarul din spatele Intercontinental-ului ca sa aterizez pofticioasa si ciufulita in agudul din cimitir. Cimitirul de pe ulita, la o curte distanta de casa bunicilor din satul ala minunat in care am crescut.

Jumate din copilarie mi-am petrecut-o pe langa cimitir. Am crescut cu varfurile cloptonitei mijite pe dupa garduri, cu zbarnaitul clopotelor in fiecare duminica sau cand satenii isi anuntau vreun mort. Am crescut ascultand de pe prispa casei femei jelindu-si barbatii si copiii sau asteptand la poarta bisericii alaiuri de nuntasi. Mancam coliva cand batranele dadeau de pomana in zilele de sarbatoare si bomboane colorate cand se facea hora in biserica cu popa Andrei, dascalu', mirii si nasii mari.

In loc de mers la scaldat sau jucat cu papusile in casa, eu imi adunam sleahta de copii si fugeam la cimitir.

"Hai pan' la biserica sa stam pe iarba sub salcie!

Hai!"

" Hai la biserica sa cautam nuci!"

"Hai!"

Nu ne placea sa spunem "cimitir". Era un cuvant rece si vag. Biserica o vizualizam, o auzeam mai des in discutiile batranelor pe la porti si tot ce era pe langa ea, tot biserica se chema.

Fiecare zi de vara urma aceleasi ritualuri, gravitand in jurul cimitirului. Joaca incepea in curte lui Ionut sau a verisorilor de peste drum. Urma fotbal cu baietii sau o repriza de sotron pe asfalt. Apoi, o portie de perje acre din prunii aia strambi care cresteau la radacina crucilor din lemn. Dupa amiaza venea cu chematul la masa, tentative esuate de somn fortat, dupa care continuam periplul pana pe inserat printre morminte.

Imi aduc aminte MARUL. Un mar batran, varatic, cu trunchi gros si scortos, crescut la capul unui mormant. Avea scobituri adanci, crengi mari si puternice, numai bune sa tina frunze, mere si o droaie de copii. Cataratul in el cred ca a fost o treaba nativa. Nu-mi aduc aminte vreo clipa in care sa fi ezitat, in care sa ma fi zgariat, cazut, lovit, in care sa-mi fi fost frica sau in care sa fi vrut sa dau inapoi. Puneam piciorul cu grija pe gardutul de fier care imprejmuia mormantul. Ma tineam de cruce si apoi imi fixam hotarat piciorul intr-una din scobiturile de pe trunchi. Apoi, din alti doi pasi si trei msicari, ma asezam in fund pe o creanga vanjoasa si ma apucam de rontait. Mere mici, cat niste nuci mai mari, galbene-verzui, cu samburi marunti si miez dulce acrisor. Le infulecam inca de cand erau crude, dar rezerva ajungea mereu pentru intreaga vacanta.

In marul ala au crescut vreo 5 generatii. Mama a copilarit in el, fratii  ei mai mici, eu si inca vreo doua generatii dupa aceea, inainte sa ramana fara vizitatori si sa fie taiat.

In cimitirul meu, posbilitatile erau nenumarate. Orice pofta aveam, gaseam acolo resurse sa le potolim. Mergeam sa mancam mere, mergeam sa mancam perje, mergeam sa macam cuisoare rosii si acre, mergeam sa culegem iarba pentru pui si flori pentru bunici. In zilele prea calduroase, ne ascundeam la umbra salciei batrane de langa garla si spuneam bancuri. In zilele ploioase, urcam in clopotnita si jucam pe scandurile pline de praf " Zi o culoare!"

Nu ne era frica de nimic. Mortii erau niste sateni muti, care oricum n-aveau cum sa ne tulbure distractiile si nici sa se mai supere pe noi. Strigoii erau notiuni abstracte si duse chiar in derizoriu, daca cineva ar fi incercat vreodata sa ne sperie cu asta. Nu deranjam pe nimeni si nimeni nu a indraznit vreodata sa ne alunge din regat. Cimitirul era o harta ascunsa, stiuta doar de noi, copiii care am crescut langa el. Si intr-un fel, a ramas doar a noastra.

 

Despre cum mama nu ma lasa sa castig

Intre mine si maica-mea e o relatie de love and hate. Cand suntem pe culmile unei traiectorii constructive si aducatoare de fericiri pentru ambele parti, cand dam cu totul de pamant pana se face tandari. A fost la fel dintotdeauna dar parca n-a fost mereu asa. Ea e aceeasi de cand o stiu. Eu sunt aceeasi de cand ma stiu. Singura mare diferenta e ca, intre timp, am si crescut. Si tot ce inainte se invartea haotic doar in capul meu, acum iese cu voce tare si ii demonteaza iute teorille si principiile dupa care s-a ghidat o viata intreaga.

Relatia asta ciudata a inceput destul de devreme. Cam de cand a mirosit a adolescenta si am inceput sa vad viata mai mult prin ochii mei decat printr-ai ei.Cam de cand lucrurile au inceput sa aiba semnificatii diferite pentru fiecare dintre noi. Cam de cand eu voiam sa port vara blugi rupti si bocanci, iar ea isi dorea sa port rochita si sandale.

Nu. Nu e vorba de conservatorism. Poate ca asa, lucruile ar fi fost clar trasate de la inceput. Formula e insa mult mai complicata. Mama mea e substanta aia ciudata compusa din cea mai open minded si zglobie femeie, amestecata cu o sensibilitate dusa la extrem cand incerci sa-i demonstrezi ca s-ar putea sa n-aiba dreptate. Si atunci, veselia din glas devine mutenie. Rasul devine plans. Discutia se reduce la " nu esti cu mine, esti impotriva mea".

In adolescenta, asta era momentul in care ma revoltam si ma retrageam in carapace. Odata ce mi-am putut asuma statutul de femeie in toata firea, sensibilitatea maica-mii mascata inainte in autoritate n-a mai functionat. Argumentele mele au devenit deodata mai multe, mai puternice si mai sonore. N-am vrut sa ma mai retrag in carapace ci am incercat sa o fac sa se uite la lucruri si prin ochii mei. Sau ai celorlalti. Sa vada ca e mai mult sau altfel decat ce isi imagineaza ea.

A fost un esesc total. Fiasco. De ani in sir incerc sa castig batalia asta. Si desi o vad ca nu mai are rabdare, se tine tare pe metereze. Si e cu atat mai greu cu cat, lucrurile care in copilarie doar ma revoltau, acum ma dor de-adevaratelea. Si nu ma necajesc pentru ca imi afecteaza viata in mod direct. Mama nu incearca sa ia decizii in locul meu, nu-mi traseaza directii si nu-mi judeca alegerile. Ma necajesc pentru ca sunt valorile dupa care s-a ghidat mereu dar care o fac atat de putin fericita. Vrea prea mult, vrea haotic si vrea doar ca ea. Si cand asteptarile nu-i sunt implinite, sufera cumplit. Ea ca un copil care plange ca nu i-ai luat ce jucaria voia, dupa care plange si mai tare de ciuda ca te-a necajit cerand aceasta jucarie.

Si atunci, ce sa-i faci, ce sa-i zici? Cum sa o convingi ca alte drumuri ar face-o mai fericita fara sa risti ca, de fapt, sa o faci si mai nefericita? E greu...i'm telling you...

Uitati de taxe, pensii si salarii. Bisericile ne vor salva.

Consideram inselatoare opinia conform careia trebuie facute economii, inclusiv prin sistarea lucrarilor la lacasurile de cult aflate in constructie, deoarece prin edificarea unui lacas de cult se intareste solidaritatea si cooperarea dintre credinciosi, inclusiv intarirea vietii spirituale, care permite oamenilor sa depaseasca orice fel de criza, fara sa se autodemoleze, ajungand la deznadejde sau la dezumanizare.(zise Patriarhia Romana)

De aici deduc ca Emil Boc este ateu. Sau un ignorant. Si incompetent pe deasupra. Pentru ca n-ar fi fost greu deloc sa se gandeasca la aceasta solutie salvatoare. Ramasi fara locuri de munca, fara indemnizatii sa-si creasca copiii, fara pensii cu care sa-si plateasca macar intretinerea, ingropati in taxe de solidaritate, oamenii si-ar fi gasit refugiul. Alinarea si impacare. Impreuna. In lacasuri de cult noi, mari, gigantice si pline de resurse. Unde icoanele te fac sa uiti de datorii si cantecele sfinte iti alunga foamea.

Eu zic da! Sa se construiasca biserici! Sa se ridice catedrale. Sa nu indrazneasca nimeni sa sisteze nimic din ce-ar duce la intarirea vietii noastre spirituale care ne va permite noua, oamenilor, sa depasim orice fel de criza.

Sa ma piste careva!

" Românii ar vota, într-o majoritate covârşitoare, pentru pedeapsa cu moartea, pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă sau pentru retragerea cetăţeniei romilor infractori şi a cetăţenilor care cer autonomia ţinutului secuiesc, relevă un studiu al Asociaţiei ProDemocraţia (APD). 

Conform cercetării, în cazul în care ar fi consultaţi printr-un referendum, 94 la sută dintre români ar opta pentru retragerea cetăţeniei romilor care comit infracţiuni în străinătate.
Un procent aproape similar ar alege şi reintroducerea pedepsei cu moartea - 91 la sută.
Pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă ar vota 88 la sută dintre români, în vreme ce 89 la sută dintre cetăţeni ar opta pentru retragerea cetăţeniei celor care cer autonomia ţinutului secuiesc.
Studiul APD a avut drept scop aflarea modului în care votul la un referendum ar putea fi influenţat de o retorică justiţiară şi ar putea genera, în final, efecte nedemocratice în societate, prin luarea unor decizii care să încalce drepturile omului.
"Propunerea de teme ce contravin valorilor majorităţii - români, ortodocşi - stârneşte patimi justiţiare în rândul acestora şi predispune la luarea de decizii ce pot încălca drepturi ale omului, precum acela la liberă exprimare, de exemplu", a spus liderul APD, Cristian Pârvulescu, în deschiderea unei dezbateri pe tema reformei sistemului constituţional prin mijloace precum referendumurile la nivel naţional."

 Asa zice-se intr-un studiu citat de Mediafax. Care va sa zica, ce bine ca avem libertati si toata treaba aia cu dreptul la libera exprimare ca sa putem sa ingradim cu ele drepturile altora. Ba pe unii sa-i ucidem cu pietre, ca sa se invete minte cand mai zic ca Doamne Doamne nu exista sau cine mai stie ce bazaconii.


Acum...imi pun, evident, niste intrebari. O fi studiul asta relevant?  Esantionul , metoda si interpretarea?
Or fi facut oamenii misto de operatorii  care au pus intrebarile?
Au fost intrebarile aiurea formulate?
Chiar vor 9 din 10 romani sa-si vada vecinii, prietenii, colegii cu dosar penal daca aduc aprecieri "deplasate" la adresa religiei ortodoxe? I mean...is this real sau e doar un vis dubios? Nici urat nu pot sa-l numesc, daca ar fi sa dau crezarea acestui studiu. Ci teribil teribil de absurd pentru vremea in care traiesc. Sau in care credeam ca traiesc.

Pff... si chiar azi cand ma bucuram ca o luam pe urmele Germaniei! Nu de alta, dar spalau unii de la Romprest trotuarele cu sampon, aici, langa blocul meu...

Curatenie de primavara

Aseara m-am intors acasa cu un cap mare mare de la birou. O zi din acelea in care sunt multe de facut, in care trebuie sa livrezi idei pe tava, chiar daca tie nu ti le livreaza nimeni nici macar cu pipeta. Asa ca , dupa o pauza de vreo ora, am revenit la taskurile mele. Pentru care mi-am tocat timpul, nervii si imaginatia pana dupa miezul noptii. Ba chiar le-am facut ferfenita si pe ale altcuiva.

Dimineata am luat-o iarasi din loc catre birou. Asa cum fac in fiecare zi. Ploua marunt, imi uitasem telefoanele acasa, m-am intors din drum, am sarit peste baltoace. Printre stradutele cu case si curti pe care le bat eu la pas zi de zi, vad printr-un gard ruginit crengute de liliac. Inmugurite. Mi-au stranit instant un zambet tamp si mi-au mai luat din incrancenarea cu care ma trezisem.

Si, oricat de cliseistic ar parea asta, a fost un moment in care mi-am promis sa fac ordine.

Nu vrea oboseala, depresie si apoi niste muguri care sterg 3 secunde toate neimplinirile, dupa care ii uit si ma intorc la aceleasi neimpliniri. Nu vreau la birou de la 10 la 7 seara (unde, fie vorba intre noi, nu e vreun foc de artificii), apoi seri pline de draci, apoi somnolenta, apoi dimineti in care sa ma grabesc, vacante planificate dupa dreputuri la concediu, ore cu soare pierdute in fata unui monitor, zile, saptamani, luni, ani...toate prinse intre un trilion de conditionari. M-am vazut imbatranita, ostenita, stoarsa de orice energie poznasa, plictisita, coplesita de ratele pentru casa si masina, isterica din cauza unui copil razgaiat, nesuferita pentru lumea din jur si pentru mine insami, resemnata ca n-am facut ce trebuia cand trebuia, iar acum, fiind prea tarziu, n-am decat sa-mi iau geanta, s-o tai din nou la birou si sa tanjesc dupa mugurii de liliac pe care ii vad in treacat prin acelasi gard ruginit.

I mean...asta-i tot? Nu e, nu? Stiam eu. Si daca le vreau altfel, trebuie sa fac curatenie acum, nu?