Cimitirul vesel

Ieri pe strada Batistei am trecut pe sub un dud. Puzderie de dude galbene se coceau la soare, pe trotuar. " Ha, déjà s-au copt agudele! Ce luna e?". Imi amiteam perioada agudelor undeva spre miezul verii.

Nu mi-au trebuit decat 3 secunde sa ma desprind de pe trotuarul din spatele Intercontinental-ului ca sa aterizez pofticioasa si ciufulita in agudul din cimitir. Cimitirul de pe ulita, la o curte distanta de casa bunicilor din satul ala minunat in care am crescut.

Jumate din copilarie mi-am petrecut-o pe langa cimitir. Am crescut cu varfurile cloptonitei mijite pe dupa garduri, cu zbarnaitul clopotelor in fiecare duminica sau cand satenii isi anuntau vreun mort. Am crescut ascultand de pe prispa casei femei jelindu-si barbatii si copiii sau asteptand la poarta bisericii alaiuri de nuntasi. Mancam coliva cand batranele dadeau de pomana in zilele de sarbatoare si bomboane colorate cand se facea hora in biserica cu popa Andrei, dascalu', mirii si nasii mari.

In loc de mers la scaldat sau jucat cu papusile in casa, eu imi adunam sleahta de copii si fugeam la cimitir.

"Hai pan' la biserica sa stam pe iarba sub salcie!

Hai!"

" Hai la biserica sa cautam nuci!"

"Hai!"

Nu ne placea sa spunem "cimitir". Era un cuvant rece si vag. Biserica o vizualizam, o auzeam mai des in discutiile batranelor pe la porti si tot ce era pe langa ea, tot biserica se chema.

Fiecare zi de vara urma aceleasi ritualuri, gravitand in jurul cimitirului. Joaca incepea in curte lui Ionut sau a verisorilor de peste drum. Urma fotbal cu baietii sau o repriza de sotron pe asfalt. Apoi, o portie de perje acre din prunii aia strambi care cresteau la radacina crucilor din lemn. Dupa amiaza venea cu chematul la masa, tentative esuate de somn fortat, dupa care continuam periplul pana pe inserat printre morminte.

Imi aduc aminte MARUL. Un mar batran, varatic, cu trunchi gros si scortos, crescut la capul unui mormant. Avea scobituri adanci, crengi mari si puternice, numai bune sa tina frunze, mere si o droaie de copii. Cataratul in el cred ca a fost o treaba nativa. Nu-mi aduc aminte vreo clipa in care sa fi ezitat, in care sa ma fi zgariat, cazut, lovit, in care sa-mi fi fost frica sau in care sa fi vrut sa dau inapoi. Puneam piciorul cu grija pe gardutul de fier care imprejmuia mormantul. Ma tineam de cruce si apoi imi fixam hotarat piciorul intr-una din scobiturile de pe trunchi. Apoi, din alti doi pasi si trei msicari, ma asezam in fund pe o creanga vanjoasa si ma apucam de rontait. Mere mici, cat niste nuci mai mari, galbene-verzui, cu samburi marunti si miez dulce acrisor. Le infulecam inca de cand erau crude, dar rezerva ajungea mereu pentru intreaga vacanta.

In marul ala au crescut vreo 5 generatii. Mama a copilarit in el, fratii  ei mai mici, eu si inca vreo doua generatii dupa aceea, inainte sa ramana fara vizitatori si sa fie taiat.

In cimitirul meu, posbilitatile erau nenumarate. Orice pofta aveam, gaseam acolo resurse sa le potolim. Mergeam sa mancam mere, mergeam sa mancam perje, mergeam sa macam cuisoare rosii si acre, mergeam sa culegem iarba pentru pui si flori pentru bunici. In zilele prea calduroase, ne ascundeam la umbra salciei batrane de langa garla si spuneam bancuri. In zilele ploioase, urcam in clopotnita si jucam pe scandurile pline de praf " Zi o culoare!"

Nu ne era frica de nimic. Mortii erau niste sateni muti, care oricum n-aveau cum sa ne tulbure distractiile si nici sa se mai supere pe noi. Strigoii erau notiuni abstracte si duse chiar in derizoriu, daca cineva ar fi incercat vreodata sa ne sperie cu asta. Nu deranjam pe nimeni si nimeni nu a indraznit vreodata sa ne alunge din regat. Cimitirul era o harta ascunsa, stiuta doar de noi, copiii care am crescut langa el. Si intr-un fel, a ramas doar a noastra.

 

Despre cum mama nu ma lasa sa castig

Intre mine si maica-mea e o relatie de love and hate. Cand suntem pe culmile unei traiectorii constructive si aducatoare de fericiri pentru ambele parti, cand dam cu totul de pamant pana se face tandari. A fost la fel dintotdeauna dar parca n-a fost mereu asa. Ea e aceeasi de cand o stiu. Eu sunt aceeasi de cand ma stiu. Singura mare diferenta e ca, intre timp, am si crescut. Si tot ce inainte se invartea haotic doar in capul meu, acum iese cu voce tare si ii demonteaza iute teorille si principiile dupa care s-a ghidat o viata intreaga.

Relatia asta ciudata a inceput destul de devreme. Cam de cand a mirosit a adolescenta si am inceput sa vad viata mai mult prin ochii mei decat printr-ai ei.Cam de cand lucrurile au inceput sa aiba semnificatii diferite pentru fiecare dintre noi. Cam de cand eu voiam sa port vara blugi rupti si bocanci, iar ea isi dorea sa port rochita si sandale.

Nu. Nu e vorba de conservatorism. Poate ca asa, lucruile ar fi fost clar trasate de la inceput. Formula e insa mult mai complicata. Mama mea e substanta aia ciudata compusa din cea mai open minded si zglobie femeie, amestecata cu o sensibilitate dusa la extrem cand incerci sa-i demonstrezi ca s-ar putea sa n-aiba dreptate. Si atunci, veselia din glas devine mutenie. Rasul devine plans. Discutia se reduce la " nu esti cu mine, esti impotriva mea".

In adolescenta, asta era momentul in care ma revoltam si ma retrageam in carapace. Odata ce mi-am putut asuma statutul de femeie in toata firea, sensibilitatea maica-mii mascata inainte in autoritate n-a mai functionat. Argumentele mele au devenit deodata mai multe, mai puternice si mai sonore. N-am vrut sa ma mai retrag in carapace ci am incercat sa o fac sa se uite la lucruri si prin ochii mei. Sau ai celorlalti. Sa vada ca e mai mult sau altfel decat ce isi imagineaza ea.

A fost un esesc total. Fiasco. De ani in sir incerc sa castig batalia asta. Si desi o vad ca nu mai are rabdare, se tine tare pe metereze. Si e cu atat mai greu cu cat, lucrurile care in copilarie doar ma revoltau, acum ma dor de-adevaratelea. Si nu ma necajesc pentru ca imi afecteaza viata in mod direct. Mama nu incearca sa ia decizii in locul meu, nu-mi traseaza directii si nu-mi judeca alegerile. Ma necajesc pentru ca sunt valorile dupa care s-a ghidat mereu dar care o fac atat de putin fericita. Vrea prea mult, vrea haotic si vrea doar ca ea. Si cand asteptarile nu-i sunt implinite, sufera cumplit. Ea ca un copil care plange ca nu i-ai luat ce jucaria voia, dupa care plange si mai tare de ciuda ca te-a necajit cerand aceasta jucarie.

Si atunci, ce sa-i faci, ce sa-i zici? Cum sa o convingi ca alte drumuri ar face-o mai fericita fara sa risti ca, de fapt, sa o faci si mai nefericita? E greu...i'm telling you...

Uitati de taxe, pensii si salarii. Bisericile ne vor salva.

Consideram inselatoare opinia conform careia trebuie facute economii, inclusiv prin sistarea lucrarilor la lacasurile de cult aflate in constructie, deoarece prin edificarea unui lacas de cult se intareste solidaritatea si cooperarea dintre credinciosi, inclusiv intarirea vietii spirituale, care permite oamenilor sa depaseasca orice fel de criza, fara sa se autodemoleze, ajungand la deznadejde sau la dezumanizare.(zise Patriarhia Romana)

De aici deduc ca Emil Boc este ateu. Sau un ignorant. Si incompetent pe deasupra. Pentru ca n-ar fi fost greu deloc sa se gandeasca la aceasta solutie salvatoare. Ramasi fara locuri de munca, fara indemnizatii sa-si creasca copiii, fara pensii cu care sa-si plateasca macar intretinerea, ingropati in taxe de solidaritate, oamenii si-ar fi gasit refugiul. Alinarea si impacare. Impreuna. In lacasuri de cult noi, mari, gigantice si pline de resurse. Unde icoanele te fac sa uiti de datorii si cantecele sfinte iti alunga foamea.

Eu zic da! Sa se construiasca biserici! Sa se ridice catedrale. Sa nu indrazneasca nimeni sa sisteze nimic din ce-ar duce la intarirea vietii noastre spirituale care ne va permite noua, oamenilor, sa depasim orice fel de criza.

Sa ma piste careva!

" Românii ar vota, într-o majoritate covârşitoare, pentru pedeapsa cu moartea, pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă sau pentru retragerea cetăţeniei romilor infractori şi a cetăţenilor care cer autonomia ţinutului secuiesc, relevă un studiu al Asociaţiei ProDemocraţia (APD). 

Conform cercetării, în cazul în care ar fi consultaţi printr-un referendum, 94 la sută dintre români ar opta pentru retragerea cetăţeniei romilor care comit infracţiuni în străinătate.
Un procent aproape similar ar alege şi reintroducerea pedepsei cu moartea - 91 la sută.
Pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă ar vota 88 la sută dintre români, în vreme ce 89 la sută dintre cetăţeni ar opta pentru retragerea cetăţeniei celor care cer autonomia ţinutului secuiesc.
Studiul APD a avut drept scop aflarea modului în care votul la un referendum ar putea fi influenţat de o retorică justiţiară şi ar putea genera, în final, efecte nedemocratice în societate, prin luarea unor decizii care să încalce drepturile omului.
"Propunerea de teme ce contravin valorilor majorităţii - români, ortodocşi - stârneşte patimi justiţiare în rândul acestora şi predispune la luarea de decizii ce pot încălca drepturi ale omului, precum acela la liberă exprimare, de exemplu", a spus liderul APD, Cristian Pârvulescu, în deschiderea unei dezbateri pe tema reformei sistemului constituţional prin mijloace precum referendumurile la nivel naţional."

 Asa zice-se intr-un studiu citat de Mediafax. Care va sa zica, ce bine ca avem libertati si toata treaba aia cu dreptul la libera exprimare ca sa putem sa ingradim cu ele drepturile altora. Ba pe unii sa-i ucidem cu pietre, ca sa se invete minte cand mai zic ca Doamne Doamne nu exista sau cine mai stie ce bazaconii.


Acum...imi pun, evident, niste intrebari. O fi studiul asta relevant?  Esantionul , metoda si interpretarea?
Or fi facut oamenii misto de operatorii  care au pus intrebarile?
Au fost intrebarile aiurea formulate?
Chiar vor 9 din 10 romani sa-si vada vecinii, prietenii, colegii cu dosar penal daca aduc aprecieri "deplasate" la adresa religiei ortodoxe? I mean...is this real sau e doar un vis dubios? Nici urat nu pot sa-l numesc, daca ar fi sa dau crezarea acestui studiu. Ci teribil teribil de absurd pentru vremea in care traiesc. Sau in care credeam ca traiesc.

Pff... si chiar azi cand ma bucuram ca o luam pe urmele Germaniei! Nu de alta, dar spalau unii de la Romprest trotuarele cu sampon, aici, langa blocul meu...

Curatenie de primavara

Aseara m-am intors acasa cu un cap mare mare de la birou. O zi din acelea in care sunt multe de facut, in care trebuie sa livrezi idei pe tava, chiar daca tie nu ti le livreaza nimeni nici macar cu pipeta. Asa ca , dupa o pauza de vreo ora, am revenit la taskurile mele. Pentru care mi-am tocat timpul, nervii si imaginatia pana dupa miezul noptii. Ba chiar le-am facut ferfenita si pe ale altcuiva.

Dimineata am luat-o iarasi din loc catre birou. Asa cum fac in fiecare zi. Ploua marunt, imi uitasem telefoanele acasa, m-am intors din drum, am sarit peste baltoace. Printre stradutele cu case si curti pe care le bat eu la pas zi de zi, vad printr-un gard ruginit crengute de liliac. Inmugurite. Mi-au stranit instant un zambet tamp si mi-au mai luat din incrancenarea cu care ma trezisem.

Si, oricat de cliseistic ar parea asta, a fost un moment in care mi-am promis sa fac ordine.

Nu vrea oboseala, depresie si apoi niste muguri care sterg 3 secunde toate neimplinirile, dupa care ii uit si ma intorc la aceleasi neimpliniri. Nu vreau la birou de la 10 la 7 seara (unde, fie vorba intre noi, nu e vreun foc de artificii), apoi seri pline de draci, apoi somnolenta, apoi dimineti in care sa ma grabesc, vacante planificate dupa dreputuri la concediu, ore cu soare pierdute in fata unui monitor, zile, saptamani, luni, ani...toate prinse intre un trilion de conditionari. M-am vazut imbatranita, ostenita, stoarsa de orice energie poznasa, plictisita, coplesita de ratele pentru casa si masina, isterica din cauza unui copil razgaiat, nesuferita pentru lumea din jur si pentru mine insami, resemnata ca n-am facut ce trebuia cand trebuia, iar acum, fiind prea tarziu, n-am decat sa-mi iau geanta, s-o tai din nou la birou si sa tanjesc dupa mugurii de liliac pe care ii vad in treacat prin acelasi gard ruginit.

I mean...asta-i tot? Nu e, nu? Stiam eu. Si daca le vreau altfel, trebuie sa fac curatenie acum, nu?

this weekend i had fun

Am inceput de vineri seara, cu o intalnire in camera verde cu prieteni dragi. Vodka orange, pizza si povestiri pana pe la 3 dimineata. Cand am cedat somnului si m-am prabusit in pat, fericita ca am aproape oameni atat de misto.

 Sambata  am cumparat martisoare trasnite pentru fete la fel de trasnite, am zacut o dupa amiaza rascolind aiurea netul, am citit si am rontait nimicuri. Apoi am tras un sut in fund lenei care se tot foia prin casa, m-am fardat pe ritmurile Hippy Hippy Shake si am taiat-o in club cu fetele. Unde m-am racorit cu un mojito mentolat, am jucat fussball cu baieti necunoscuti si am dansat ca intr-o cutie de sardele pana la 4 dimineata. Apoi am luat un taxi spre casa, amuzandu-ma copios de mutrele turtite si pilite ale unor amici.

Azi m-am trezit la un dulce 1 dupa amiaza si, dupa o cafea la ibric, mi-am pus rucsacul in spate si am pornit vitejete la cumparaturi. I hate shopping. Dar azi a fost fun. Sa aleg pestii cei mai supli, lamaile cele mai galbene si painea cea mai calda. Dupa care am am luat-o pe jos pe strada Polona. Aer rece cu miros de pamant reavan si iarba care sta sa incolteasca. Cer violet, strada pustie si cladiri mute.

Am ajuns acasa, am dat muzica tare tare de tot (asa cum fac doar cand raman singura acasa. nu intrebati, nu stiu de ce...) si m-am apucat de gatit. Da, am gatit. Cu entuziasm si rabdare. S-a inserat deja, n-am obosit   and i still feel soooo good.

Salvati fumatorii!

Cea mai apriga perioada din viata mea de fumator a fost cand am ajuns la maximul de 10 tigari pe zi. Mult. Atat de mult incat, intr-o dimineata, m-am trezit cu o scarba nemarginita si am hotarat sa ma las. Stiu, ilar pentru voi, fumatori veritabili care va treziti tragand din tigara si adormiti cu ea in coltul gurii. In orice caz, traiesc in casa cu un om caruia ii place tututnul asa cum unora dintre noi ne place ciocolata. Toti prietenii mei fumeaza, cluburile in care ies sunt vesnic scufundate in straturi dense de fum. N-am nicio problema cu fumul de tigara. Am invatat sa traiesc cu el, chiar daca nu-l pompez de buna voie in plamani. Si-i inteleg pe fumatori. Le inteleg pofta, nevoia, dependenta. 

La un moment dat a aparut o lege. Legea pentru prevenirea si combatarea consumului de tutun. Un demers, hai sa-i spunem bland, pavat cu bune intentii. Dar la fel de stangaci si la misto aplicat precum mesajele de tipul: Fumatul provoaca cancer care este letal tiparite pe pachetele de tigarete. N-am de gand sa dezbat legea asta. Evident ca nefumatorii, mai ales cei mai putin toleranti decat mine, trebuiau cumva protejati. Nu vorbesc de restaurante, baruri, cafenele, spatii echitabil impartite sau altele asemenea. Nu vorbesc nici despre cum s-a aplicat legea asta sau care au fost rezultatele. De data asta, vorbesc despre situatiile in care, din dorinta de a menaja nefumatorii, s-au dat dracului drepturile fumatorilor. Adica, hai sa facem ceva cu discriminarea celor care isi vor plamanii curati, discriminandu-i pe cei care aleg sa-si-i afume! Si asa, lupta pentru combaterea fumatului s-a transformat intr-un tablou absurd si caraghios.

Asa se face ca in fiecare dimineata ii compatimesc pe bietii angajati fumatori ai diverselor institutii pe langa care trec. Imbracati in costume elegante, taioare fine sau cocotate pe pantofi cu toc, atarna tremurand pe langa usi finantistii si finantistele diverselor sucursale bancare. E frig de crapa pietrele, scot aburi pe nari si pe gura, dar isi devoreaza cu stoicism tigarile. Pe Dorobanti, maseurii si terapeutii unui centru de frumusete dardaie in halatele lor albe si in papucii ortopedici pentru o scurta clipa de placere cu gust de nicotina. In pragul unei farmacii, doamna de la firma de securitate si-a aprins o tigara. Afara e frig, inautru au intrat clienti. Nu vrea sa stinga tigara dar trebuie sa supravegheze miscarea. Asa ca ramane cu tigara intre buze, pironita in prag cu usa deschisa. La birou, un prieten a renuntat la operatiunea imbracat-dezbracat de fiecare data cand vrea o tigara. Asa ca iese direct in tricou sau camasa, scazand speranta de viata a plamanilor nu doar cu tutunul ci si cu gerul de afara. In fine, exemplele pot continua...

Acum ma intreb. Este legea asta atat de crunt crosetata incat nu se poate gasi o solutie decenta pentru fumatori in timpul orelor de munca? Sau tine mai degraba de o lipsa de respect a "angajatorului" care nu da prea multi bani pe nevoile angajatilor sai? Sau poate ca in loc de gasirea unei solutii de compromis, echitabila fata de ambele tabere, e mai comod sa faci o singura alegere. In definitiv, fumatul e rau. Si daca e rau, atunci tu, fumatorule, esti un rau! Asa ca mars pe trotuar si tremura in vazul lumii daca iti arde buza dupa o tigara!