Sa ma piste careva!

" Românii ar vota, într-o majoritate covârşitoare, pentru pedeapsa cu moartea, pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă sau pentru retragerea cetăţeniei romilor infractori şi a cetăţenilor care cer autonomia ţinutului secuiesc, relevă un studiu al Asociaţiei ProDemocraţia (APD). 

Conform cercetării, în cazul în care ar fi consultaţi printr-un referendum, 94 la sută dintre români ar opta pentru retragerea cetăţeniei romilor care comit infracţiuni în străinătate.
Un procent aproape similar ar alege şi reintroducerea pedepsei cu moartea - 91 la sută.
Pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă ar vota 88 la sută dintre români, în vreme ce 89 la sută dintre cetăţeni ar opta pentru retragerea cetăţeniei celor care cer autonomia ţinutului secuiesc.
Studiul APD a avut drept scop aflarea modului în care votul la un referendum ar putea fi influenţat de o retorică justiţiară şi ar putea genera, în final, efecte nedemocratice în societate, prin luarea unor decizii care să încalce drepturile omului.
"Propunerea de teme ce contravin valorilor majorităţii - români, ortodocşi - stârneşte patimi justiţiare în rândul acestora şi predispune la luarea de decizii ce pot încălca drepturi ale omului, precum acela la liberă exprimare, de exemplu", a spus liderul APD, Cristian Pârvulescu, în deschiderea unei dezbateri pe tema reformei sistemului constituţional prin mijloace precum referendumurile la nivel naţional."

 Asa zice-se intr-un studiu citat de Mediafax. Care va sa zica, ce bine ca avem libertati si toata treaba aia cu dreptul la libera exprimare ca sa putem sa ingradim cu ele drepturile altora. Ba pe unii sa-i ucidem cu pietre, ca sa se invete minte cand mai zic ca Doamne Doamne nu exista sau cine mai stie ce bazaconii.


Acum...imi pun, evident, niste intrebari. O fi studiul asta relevant?  Esantionul , metoda si interpretarea?
Or fi facut oamenii misto de operatorii  care au pus intrebarile?
Au fost intrebarile aiurea formulate?
Chiar vor 9 din 10 romani sa-si vada vecinii, prietenii, colegii cu dosar penal daca aduc aprecieri "deplasate" la adresa religiei ortodoxe? I mean...is this real sau e doar un vis dubios? Nici urat nu pot sa-l numesc, daca ar fi sa dau crezarea acestui studiu. Ci teribil teribil de absurd pentru vremea in care traiesc. Sau in care credeam ca traiesc.

Pff... si chiar azi cand ma bucuram ca o luam pe urmele Germaniei! Nu de alta, dar spalau unii de la Romprest trotuarele cu sampon, aici, langa blocul meu...

Curatenie de primavara

Aseara m-am intors acasa cu un cap mare mare de la birou. O zi din acelea in care sunt multe de facut, in care trebuie sa livrezi idei pe tava, chiar daca tie nu ti le livreaza nimeni nici macar cu pipeta. Asa ca , dupa o pauza de vreo ora, am revenit la taskurile mele. Pentru care mi-am tocat timpul, nervii si imaginatia pana dupa miezul noptii. Ba chiar le-am facut ferfenita si pe ale altcuiva.

Dimineata am luat-o iarasi din loc catre birou. Asa cum fac in fiecare zi. Ploua marunt, imi uitasem telefoanele acasa, m-am intors din drum, am sarit peste baltoace. Printre stradutele cu case si curti pe care le bat eu la pas zi de zi, vad printr-un gard ruginit crengute de liliac. Inmugurite. Mi-au stranit instant un zambet tamp si mi-au mai luat din incrancenarea cu care ma trezisem.

Si, oricat de cliseistic ar parea asta, a fost un moment in care mi-am promis sa fac ordine.

Nu vrea oboseala, depresie si apoi niste muguri care sterg 3 secunde toate neimplinirile, dupa care ii uit si ma intorc la aceleasi neimpliniri. Nu vreau la birou de la 10 la 7 seara (unde, fie vorba intre noi, nu e vreun foc de artificii), apoi seri pline de draci, apoi somnolenta, apoi dimineti in care sa ma grabesc, vacante planificate dupa dreputuri la concediu, ore cu soare pierdute in fata unui monitor, zile, saptamani, luni, ani...toate prinse intre un trilion de conditionari. M-am vazut imbatranita, ostenita, stoarsa de orice energie poznasa, plictisita, coplesita de ratele pentru casa si masina, isterica din cauza unui copil razgaiat, nesuferita pentru lumea din jur si pentru mine insami, resemnata ca n-am facut ce trebuia cand trebuia, iar acum, fiind prea tarziu, n-am decat sa-mi iau geanta, s-o tai din nou la birou si sa tanjesc dupa mugurii de liliac pe care ii vad in treacat prin acelasi gard ruginit.

I mean...asta-i tot? Nu e, nu? Stiam eu. Si daca le vreau altfel, trebuie sa fac curatenie acum, nu?

this weekend i had fun

Am inceput de vineri seara, cu o intalnire in camera verde cu prieteni dragi. Vodka orange, pizza si povestiri pana pe la 3 dimineata. Cand am cedat somnului si m-am prabusit in pat, fericita ca am aproape oameni atat de misto.

 Sambata  am cumparat martisoare trasnite pentru fete la fel de trasnite, am zacut o dupa amiaza rascolind aiurea netul, am citit si am rontait nimicuri. Apoi am tras un sut in fund lenei care se tot foia prin casa, m-am fardat pe ritmurile Hippy Hippy Shake si am taiat-o in club cu fetele. Unde m-am racorit cu un mojito mentolat, am jucat fussball cu baieti necunoscuti si am dansat ca intr-o cutie de sardele pana la 4 dimineata. Apoi am luat un taxi spre casa, amuzandu-ma copios de mutrele turtite si pilite ale unor amici.

Azi m-am trezit la un dulce 1 dupa amiaza si, dupa o cafea la ibric, mi-am pus rucsacul in spate si am pornit vitejete la cumparaturi. I hate shopping. Dar azi a fost fun. Sa aleg pestii cei mai supli, lamaile cele mai galbene si painea cea mai calda. Dupa care am am luat-o pe jos pe strada Polona. Aer rece cu miros de pamant reavan si iarba care sta sa incolteasca. Cer violet, strada pustie si cladiri mute.

Am ajuns acasa, am dat muzica tare tare de tot (asa cum fac doar cand raman singura acasa. nu intrebati, nu stiu de ce...) si m-am apucat de gatit. Da, am gatit. Cu entuziasm si rabdare. S-a inserat deja, n-am obosit   and i still feel soooo good.

Salvati fumatorii!

Cea mai apriga perioada din viata mea de fumator a fost cand am ajuns la maximul de 10 tigari pe zi. Mult. Atat de mult incat, intr-o dimineata, m-am trezit cu o scarba nemarginita si am hotarat sa ma las. Stiu, ilar pentru voi, fumatori veritabili care va treziti tragand din tigara si adormiti cu ea in coltul gurii. In orice caz, traiesc in casa cu un om caruia ii place tututnul asa cum unora dintre noi ne place ciocolata. Toti prietenii mei fumeaza, cluburile in care ies sunt vesnic scufundate in straturi dense de fum. N-am nicio problema cu fumul de tigara. Am invatat sa traiesc cu el, chiar daca nu-l pompez de buna voie in plamani. Si-i inteleg pe fumatori. Le inteleg pofta, nevoia, dependenta. 

La un moment dat a aparut o lege. Legea pentru prevenirea si combatarea consumului de tutun. Un demers, hai sa-i spunem bland, pavat cu bune intentii. Dar la fel de stangaci si la misto aplicat precum mesajele de tipul: Fumatul provoaca cancer care este letal tiparite pe pachetele de tigarete. N-am de gand sa dezbat legea asta. Evident ca nefumatorii, mai ales cei mai putin toleranti decat mine, trebuiau cumva protejati. Nu vorbesc de restaurante, baruri, cafenele, spatii echitabil impartite sau altele asemenea. Nu vorbesc nici despre cum s-a aplicat legea asta sau care au fost rezultatele. De data asta, vorbesc despre situatiile in care, din dorinta de a menaja nefumatorii, s-au dat dracului drepturile fumatorilor. Adica, hai sa facem ceva cu discriminarea celor care isi vor plamanii curati, discriminandu-i pe cei care aleg sa-si-i afume! Si asa, lupta pentru combaterea fumatului s-a transformat intr-un tablou absurd si caraghios.

Asa se face ca in fiecare dimineata ii compatimesc pe bietii angajati fumatori ai diverselor institutii pe langa care trec. Imbracati in costume elegante, taioare fine sau cocotate pe pantofi cu toc, atarna tremurand pe langa usi finantistii si finantistele diverselor sucursale bancare. E frig de crapa pietrele, scot aburi pe nari si pe gura, dar isi devoreaza cu stoicism tigarile. Pe Dorobanti, maseurii si terapeutii unui centru de frumusete dardaie in halatele lor albe si in papucii ortopedici pentru o scurta clipa de placere cu gust de nicotina. In pragul unei farmacii, doamna de la firma de securitate si-a aprins o tigara. Afara e frig, inautru au intrat clienti. Nu vrea sa stinga tigara dar trebuie sa supravegheze miscarea. Asa ca ramane cu tigara intre buze, pironita in prag cu usa deschisa. La birou, un prieten a renuntat la operatiunea imbracat-dezbracat de fiecare data cand vrea o tigara. Asa ca iese direct in tricou sau camasa, scazand speranta de viata a plamanilor nu doar cu tutunul ci si cu gerul de afara. In fine, exemplele pot continua...

Acum ma intreb. Este legea asta atat de crunt crosetata incat nu se poate gasi o solutie decenta pentru fumatori in timpul orelor de munca? Sau tine mai degraba de o lipsa de respect a "angajatorului" care nu da prea multi bani pe nevoile angajatilor sai? Sau poate ca in loc de gasirea unei solutii de compromis, echitabila fata de ambele tabere, e mai comod sa faci o singura alegere. In definitiv, fumatul e rau. Si daca e rau, atunci tu, fumatorule, esti un rau! Asa ca mars pe trotuar si tremura in vazul lumii daca iti arde buza dupa o tigara!

Zilele cu NU in brate

In zilele mele proaste devin un copil razgaiat. Nu doar ca nu imi place nici macar sa ma privesc in oglinda, dar ma transform intr-o fiinta profund enervanta pentru toata lumea din jur. O stiu foarte bine. Si uneori, in cel mai bolnav mod cu putinta, resimt asta ca pe singura satisfactie din lungul meu sir de nefericiri.

Nu da muzica tare, pentru ca abia m-am trezit.
Nu ma gadila acolo, ca ma enerveaza.
Nu ma mai claxona pe trecerea de pietoni boule, pentru ca oricum n-am sa ma grabesc.
Nu ma mai intreba de prezentarea aia pentru ca azi nu am nicio idee. Da da, niciuna, ce te miri asa?
Nu, nu vreau la bere diseara. Sunt obosita.
Nu stiu ce vreau sa mananc la cina. Putem sa rezolvam doar cu un ceai?
Nu stiu ce film sa vedem. Nu vreau film. N-am rabdare.
Nu ma duc sa citesc. Ma doar capul.
Nu. Nu ma culc. De ce sa ma culc?
Sa mai stau? Nu, nu mai stau. E tarziu.
Ce dracu am? Nu stiu. Nu...Si ce ma tot intrebi atatea?!

Dar se poate si mai rau, nu?

E iarna. Si?

In fiecare zi, acelasi status se plimba de la o persoana la alta, in lista mea de messenger: sa se termine odata! La birou, colegele se vaicaresc ca ninge iar si n-au cum sa sa-si mai scoata masinile din mormanele de zapada. Pe strada, oamenii se tarasc incruntati pe trotuarele inghetate. 

Eu? Eu imi indes in fiecare dimineata basca galbena pe cap, imi afund mainile in manusile de lana, imi asigur picioarele in ghetele cu blanita si o sterg pe usa. Voioasa. Inainte sa ies din scara, prin geamul de la intrarea in bloc, scormonesc cu privirea prin gradinita de langa alee. Caut semne. Vreau sa ghicesc cum e ziua: geroasa sau domoala? Nu descopar niciodata ceva concludent. Dar ies cu elan. Daca e zi geroasa, imi trag fularul peste nas, deschid gura si respir aerul caldut dinauntru. Asa cum faceam cand eram mica si bunica imi lega fularul peste jumatate din fata ca sa nu racesc cand alerg. Daca totusi e zi calduta, cu zapada moale si cateva urme de soare, imi scot mainile din manusi sa simt aerul tare cum imi trece prin piele si respir furtunos.

Trec de Stefan cel Mare, las in urma si jumatate din Calea Dorobantilor, apoi o cotesc printre case. Strada Bruxelles, Roma, Londra si Paris. Doua- trei masini. In rest, case vechi, case frumoase, copaci albi si cate-un latrat de caine. E iarna. Si e o iarna ca-n copilaria mea, asa cum nu credam sa mai apuc vreodata. Si nu ma necajeste zapada pentru ca e firesc ca iernile sa fie albe. Si nu ma necajeste gerul naprasnic pentru ca simt ca sterge de pe strazi si din aer tot ce s-a strans mai murdar intr-un an. Si nu ma enerveaza ca nu se mai termina odata pentru ca primavara vine de cand lumea abia pe la sfarsitul lui martie. Si nu ma deranjeaza haosul din interesectie cauzat de polei pentru ca oricum e la fel si-n toiul verii. 

N-am luat nicio tranta, n-am racit nici macar o data, n-am ramas inzapezita in vreun tren. M-a enervat mereu insa alintatura asta continua a oamenilor din jur. E iarna. Si?

Despre vointa. Sau despre putinta. Dupa caz...

Adevarurile care iti intra in ochi sunt cel mai greu de observat. Sunt atat de mari si rotunde incat, la un moment dat, nu stii de unde sa le apuci si ce sa faci cu ele. Asa ca te prefaci ca nu le mai vezi. Dupa care, negand si  iarasi negand, inveti sa traiesti cu ele. Din nefericire, nu exista "clubul celor care se mint pe ei insisi" asa cum exista  cercul alcoolicilor anonimi. Din fericre, exista totusi oameni apropiati care iti dau doua palme si iti insira totul pe masa, fara menajamente. In definitiv, daca tu te minti, ce sens are sa te mai minta si ei?  Problema e ca odata ce ai vazut the big picture, ai inteles despre ce e vorba si  stii ca in punctul asta e musai sa faci ceva, intri in panica.

Nu e putina vreme de cand ma multumesc cu jumatati de masura. De fiecare data cand paharul e umplut pe jumatate, ma consolez cu jumatatea plina, amanand la nesfarist umplerea celeilalte jumatati. Exemple sunt multe, si nu ma sfiesc sa le scriu negru pe alb.

Am ales sa fac un master, imediat dupa terminarea facultatii. Din cauza jobului, am facut si compromisul de a-l urma la ID, gandindu-ma ca e doar o chestiune de mecanism nu si de calitate a "invataturilor" primite. M-am inselat teribil. Si inca de la sfarsitul primului semestru din cele patru am simtit ca fac acest master doar ca sa fie facut si sa am patalamaua la mana peste cativa ani. Mi-a trecut prin cap la un moment dat sa renunt. Sa caut ceva ce mi-ar fi placut mai mult, ce m-ar fi motivat mai mult si m-ar fi lasat, la sfarsit, cu bucuria unui lucru bine facut. Evident, n-am renuntat, insirandu-mi o suma de motive: timpul oricum irosit pana in punctul ala, banii cheltuiti, teama ca nu ma voi mobliza sa o iau de la capat. L-am terminat, dar cu un gust amar.

Am renuntat la prima mea slujba pentru una care se profila mai interesanta, mai creativa si mai ofertanta ca timp si metoda de lucru. Nu m-am inselat. Cel putin in prima instanta. Era mai interesanta si mai creativa. Aveam putina birocratie si mult timp liber. Dar niciuna dintre toatea astea  nu s-a dovedit pe masura asteptarilor mele. Mi-am dat seama ca ce mi s-a parut mie spectaculos n-a fost  decat noutatea lucrurilor pe care le faceam. Mirarea in fata oricarui proiect nou, dus la capat cu succes si oarecum de una singura.

Dupa care, au aparaut frustrarile. Senzatia ca totul se intampla in graba, nimeni nu are rabdare ca ideile sa se coaca si lucrurile sa iasa cum ar trebui, ca oamenii din jurul meu sunt grabiti si nesiguri, ca n-am cu cine colabora si nici prea multa lume de la care pot invata. Ca totul e o forma fara substanta si ca iarasi fac o treaba doar ca sa fie facuta.

Pe de cealalta parte, lasitatea sau comoditatea (sau ambele la un loc) nu m-au lasat sa depasesc aceasta linie. Sa trec de granita in care totul e caldut si cuminte, sigur si pus la adapost. N-am facut revolutie la birou, luptandu-ma ca lucrurile sa se faca asa cum simteam eu ca trebuie. Nu am parat sefilor incompetenta colegilor mei. Si n-am cautat alt loc de munca. Si de data asta m-au salvat pretextele. Nu e timp, nu sunt bani, nu e moral sa uneltesti impotriva colegilor, nu plec in alta parte pentru ca e riscant, e criza, e vreme rea afara.

Am primit doua palme. Care mi-au turnat paharul ala pe jumatate plin cu apa rece fix in cap. Cat naiba sa si dormi? Si daca nu renunti acum la compromisuri ca sa iti cauti drumul, chit ca e cu gropi si bolovani, cum naiba sa ajungi unde vrei? Acolo unde iti tot planifici, amanand cu inca o zi, o luna sau un an?

Pana la urma, cea mai grea intrebare este de ce totusi  nu faci toate astea? Pentru ca nu poti sau pentru ca nu vrei?

Mda. Maybe i'll wait to get 30. Or maybe not.