De ce ma simt un pic "maior"

Azi dimineata, urcand pe Elisabeta, am dat peste mare taraboi la Cercul Militar. Militari in uniforme frumoase, fanfara, imnul. Ceremonia se spargea déjà cand am ajuns, asa ca am trecut mai departe. La metrou, langa scara rulanta, doi batrani militari isi faceau curaj sa paseasca. Erau trecuti bine de 80 de ani, cu misicari lente si fete brazdate. Dar mandri. Mandri tare, iar asta se vedea in postura, in felul in care isi tineau capul sus, drept, in fudulia cu care isi purtau stelele pe epoletii de la camasi si decoratiunile in piept. Si mi s-a facut un dor terbil de bunicul. De Maior…

Nu l-am prins activ niciodata. Cand am facut ochi, era déjà pensionar. Nu-mi amintesc sa-mi fi povestit cineva unde a lucrat bunicul cand a fost tanar sau cu ce s-a ocupat. Tot ce stiu e ca lumea din sat ii spunea maiorul. " E nepoata maiorului" , "maiorul e acasa?" " am fost la maior ". Treaba asta cu maiorul era destul de misterioasa. Aveam 4 ani, cel mult 5. Imposibil sa descifrez notiunea. Pana intr-o zi cand am vazut niste poze. La nunta parintilor mei, bunicul purta uniforma militara. Si pentru ca, in sfarsit puteam vizualiza, am inteles ca "maior" avea legatura cu armata. Deci bunicul a fost militar.

Apoi am inceput sa pun intrebari si sa scotocesc prin valize. Tata mi-a povestit crampeie din carierea militara a bunicului, bunicul mi-a povestit altele, prin valize am gasit tot felul de decoratiuni, insigne, diplome, fotografii si alte lucruri din trecutul lui care ma fascinau. Era un soi de erou.

A fost militar vreo 40 de ani si inca vreo 30 dupa pensionare. Continua sa fie in fiecare zi. Este cel mai hotarat om pe care il stiu din familia mea. Disciplinat, meticulos si incapatanat. Are 81 de ani si pastreaza aceeasi eleganta cu care l-am gasit in copilarie. Merge drept, apasat, nu se plange si nu cedeaza pana nu duce la bun sfarsit ce si-a propus. 

Dupa pensionare, disciplina militara cu care a trait o viata intreaga s-a transpus in lucrurile pe care le face zi de zi. S-a mutat la tara si, de 25 de ani, oranduieste totul dupa regulile sale. Fara compromisuri. Cu incapatanare de piatra si o ambitie infricosatoare. Coseste cot la cot cu tinereii din sat sub un soare de 40 de grade, merge cu tractorul prin padure si pe buze prapastioase de deal. S-a si rasturnat cu el, dar a doua zi l-a scos din nou din garaj. Creste albine, vitel, ingrijeste o livada si o gospodarie uriasa, urca dealul, trece apa, bea tuica cu vecinii si nu mananca niciodata, dar niciodata, fara cutit si furculita. 

Dar maiorul meu nu e un dur. In ciuda asprimii din vorbe cand e necajit sau preocupat, este un personaj cald si haios. E plin de povesti si de poante. Prima mea poezie cu "prostii" am invatata-o de la el.

"Mai pilaf cu pila lunga,

Ce pilesti pila de punga,

Punga-n pila, pila-n punga,

Mai pilaf cu pila lunga."

Stateam cocotata intr-un mar in fata casei si ma punea s-o zic repede fara oprire. Cand ma incurcam si greseam vreo litera, radea pana ii dadeau lacrimile. "Ce-ai zis fata? Ce-ai zis, ca n-am auzit bine?"

Bunicul e un izvor de anecdote si povestiri. Mereu are cate o intamplare haioasa de povestit despre cine stie ce cetatean, fost coleg de armata, doctor sau "muiere". Ti-o spune o data cu foc, si apoi o repeta de inca doua-trei ori daca el e convins ca-i o poanta buna. Radem de fiecare data…


Mi-l amintesc voinic, iute si chipes. Cu parul inca negru, ochi albastri, fata rotunda si maini mari. A pastrat multe din bunicul de atunci, doar ca acum e mai tras la fata, albastrul ochilor s-a cam spalacit, mainile sunt crapate de ani si de munca, parul a albit de tot iar picioarele nu mai asculta ca inainte. Dar alearga, alearga in fiecare zi pe batatura lui mare cat un deal intreg.

Nu e bunicul cu care am crescut. Nu am atasamentul acela pe care-l simti fata de bunicii langa care ai deschis ochii. Petreceam cu el cateva saptamani in fiecare vara si, uneori, sarbatorile. Dar e personajul acela semet si luptator, puternic si plin de haz de care m-am simtit mereu mandra. Seman cu el. Cred ca nici tata, nici sora lui si nici ceilalalti nepoti nu cara in vene atata mostenire genetica de la bunicul asa cum duc eu. Si asta imi mai potoleste dorul, ori de cate ori mi-as dori sa merg la el sa-mi dea miere in fagure si tuica fiarta. Mai am doua saptamani si ajung. Sper sa nu intrebe iar " fata, tu cand te mai mariti?" .