E iarna. Si?

In fiecare zi, acelasi status se plimba de la o persoana la alta, in lista mea de messenger: sa se termine odata! La birou, colegele se vaicaresc ca ninge iar si n-au cum sa sa-si mai scoata masinile din mormanele de zapada. Pe strada, oamenii se tarasc incruntati pe trotuarele inghetate. 

Eu? Eu imi indes in fiecare dimineata basca galbena pe cap, imi afund mainile in manusile de lana, imi asigur picioarele in ghetele cu blanita si o sterg pe usa. Voioasa. Inainte sa ies din scara, prin geamul de la intrarea in bloc, scormonesc cu privirea prin gradinita de langa alee. Caut semne. Vreau sa ghicesc cum e ziua: geroasa sau domoala? Nu descopar niciodata ceva concludent. Dar ies cu elan. Daca e zi geroasa, imi trag fularul peste nas, deschid gura si respir aerul caldut dinauntru. Asa cum faceam cand eram mica si bunica imi lega fularul peste jumatate din fata ca sa nu racesc cand alerg. Daca totusi e zi calduta, cu zapada moale si cateva urme de soare, imi scot mainile din manusi sa simt aerul tare cum imi trece prin piele si respir furtunos.

Trec de Stefan cel Mare, las in urma si jumatate din Calea Dorobantilor, apoi o cotesc printre case. Strada Bruxelles, Roma, Londra si Paris. Doua- trei masini. In rest, case vechi, case frumoase, copaci albi si cate-un latrat de caine. E iarna. Si e o iarna ca-n copilaria mea, asa cum nu credam sa mai apuc vreodata. Si nu ma necajeste zapada pentru ca e firesc ca iernile sa fie albe. Si nu ma necajeste gerul naprasnic pentru ca simt ca sterge de pe strazi si din aer tot ce s-a strans mai murdar intr-un an. Si nu ma enerveaza ca nu se mai termina odata pentru ca primavara vine de cand lumea abia pe la sfarsitul lui martie. Si nu ma deranjeaza haosul din interesectie cauzat de polei pentru ca oricum e la fel si-n toiul verii. 

N-am luat nicio tranta, n-am racit nici macar o data, n-am ramas inzapezita in vreun tren. M-a enervat mereu insa alintatura asta continua a oamenilor din jur. E iarna. Si?