Asteptam alt Avatar

Am asteptat Avatarul cu multa curiozitate. Scrisesem despre el inca inainte de a se anunta data lansarii in Romania. Stiam totul despre tehnologia folosita, despre inovatiile aduse in jurul efectului 3D, despre miile de ore de postprocesare si imaginea care va revolutiona cinematografia.

M-am intors de la film cu senzatia unor ceasuri implute de prisos cu efecte speciale, in jurul unei povesti trase de par si plina de clisee. Un scenariu incropit doar ca regizorul sa-si valorifice tehnica de filmare si, poate, sa-si demonstreze siesi ceva. Personaje sarace in poveste si in interpretare. Un sir de actiuni stangaci motivate si o desfasurare de stereotipii hollywoodiene. The cool guy care se indragosetste in timpul misiunii de "inamic" si trece de partea cealalta a baricadei. Sefa departamentului de cercetare, dura si rebela, dar cu principii de dragul carora isi pierde in final viata. Un capitan ingust la minte care impusca tot ce vede si un big boss tantalau care ia numai decizii absurde. Replici predictibile, rasturnari de situatie absolut naive.

Cat despre imagine, a fost primul film 3D pe care l-am vazut vreodata. Nu pot sa compar cu alte productii in care s-a folosit o tehnica similara. Mi-au placut jocurile de culori, efectele electrice, senzatia de plutire printre fiintele si plantele acelea fantastice, iluzia intergrarii in spatiul in care se desfasoara actiunea. Am recunoscut si am apreciat munca titanica la fiecare detaliu din fiecare cadru. Dar chiar si asa, n-am plecat din sala nici profund emotionata, nici cu sentimentul ca s-a produs o mare revolutie tehnologica si artistica.

Sunt incompetent. Da' imi place fudulia!

E posibil sa ma acuzati de naivitate. E posibil sa-mi spuneti ca e un truism. Dar bag de seama ca incompetenta e direct proportionala cu fudulia. Tare-n cioc si nas in vant. Cu iluzia ca asta e suficient sa ascunzi ca, de fapt, esti un incapabil. E atata lume in jurul meu care se incadreaza perfect in tipologie, incat incep sa am dileme serioase vizavi de modul in care ar trebui sa interactionez cu ea.

Una bucata personaj, cu mari pretentii in productia de televiziune. Filmari, montaje, sedinte, insusirea pozitiei de lider de echipa. Multe exemple date cu un respect solemn fata de modul in care se face televiziune in alte tari. Multi profesionisti invocati, multe traininguri scoase la inaintare. Ce se intampla cand personajul are de aratat produsele muncii sale? Se intampla ca nu stii daca sa razi sau sa plangi. Pentru ca imaginatia, simtul detaliului, coerenta si oarescarele strop de arta care ar trebui sa fie in orice munca nu se dovedesc a fi decat niste concepte abstracte. Si evident, exista mereu scuza nenumaratilor factori perturbatori care un pus in pericol calitatea operei. Independenti de vointa sa. Imposibil de corectat sau invins. Timp, colegi, vreme rea.

Pana aici, nimic strigator la cer. Doar ca in momentul in care, din afara, vin observatii si sugestii, geniul declanseaza o catastrofala furtuna. Cu lectii de practica si de moralitate. Cu injurii si racnete. Cu ridicat din sprancene si batut cu pumnul in masa. Pe tiparul "tu stii de cand fac eu asta, in comparatie cu tine?" Evident, vechimea devine sinonima cu virtutea.

Una bucata om de dat pe sticla. Ne place sa scoatem la inaintare spiritul de artist, ne place sa facem teoria chibritului. Vorbim incet, dezvoltam in multe fraze ce am putea spune in cateva cuvinte concise. Strambam din nas cat se poate de des la sugestii, n-avem altele de dat in schimb. Intelegem perfect concepte, dar nu stim sa le punem in practica. Discutam despre stangaciile unora, ne le vedem pe cele care ne intra noua in ochi. Dar suntem indispensabili, iar asta ne sporeste, evident, si pretiozitatea.

Si mai este genul de personaj care si-a dorit toata viata sa fie sef. Tipul ala de om care s-a simtiti dintotdeauna marunt. Tipul ala frustrat ca n-a reusit niciodata sa aiba idei misto. Sa faca ceva "big". Admira cumva ciudos istetimea si succesul altora, hranindu-se cu iluzia ca poate odata si-odata ii va iesi si lui. Prin urmare, pana atunci, nu-i mai ramane decat sa se refugieze in postura de sef. Foarte bine, ai reusit! Aseaza-te comod in scaun si croseteaza-ti atitudinea pe masura propriilor neimpliniri! Impleteste discursuri pretioase si patetice pe masura functiei oferite! Nu castigate prin munca sau cine stie ce talente ascunse, ci oferite intr-un  concurs de imprejurari in care nu exista alternativa. Partea dureroasa cu acest tip de personaj nu e neaparat incompetenta si prostia de care da dovada, ci  fudulia completata de apucaturi despotice. Nu stii daca sa ripostezi sau sa te porti asa cum te-ai purta cu un copil care plange isteric ca vrea o jucarie pe care a vazut-o intr-o vitrina.

As vrea sa-i pot ignora pe oamenii de tipul asta. Sa imi acopar urechile, sa inchid ochii si sa imi vad de treaba. Iar atunci cand mi se cere parerea, pur si simplu, sa nu am niciuna. Sa-i vand dand din maini si picioare pana cand se sufoca si cad singuri la fund. Inca nu mi-a iesit. Asta in ce tipologie ma baga, oare?

Scrisoare catre Mos Craciun

Am desfacut o portocala si mi-a mirosit a iarna. E o asociere pe care o fac de cand ma stiu. Asta pentru ca, multa vreme, n-am mancat portocale decat de Craciun sau cand dadea zapada. Asa mi-am amintit ca seara asta e seara in care vine Mos Nicolae. Si, deodata, mi-a mirosit a copilarie.

Imi amintesc perfect fiecare detaliu. In hol aveam o mocheta verde, iar langa usa stateau incaltarile tuturor. Cizmele mamei, bocancii lui tata si ghetutele mele. Maronii. Mici, mici de tot. Veneam de la scoala dupa o zi in care 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare "tu ce vrei sa-ti aduca Mosu'?" In cap n-aveam decat cadouri, mai mari sau mai mici, de joaca sau pentru scoala. Aveam mereu si-o misiune: ghetele trebuiau lustruite si aliniate perfect lang usa de la intrare.Nu glumeam niciodata cu asta! Erau reguli pe care le tot auzisem inca de cand "mosul" si cadourile devensiera notiuni cu semnificatii. De cand imi starnisera curiozitatea si le asteptam. Asa ca imi respectam in fiecare an regulile cu aceeasi incapatanare.  

Ma culcam tarziu. Tarziu tare de tot. Ai mei ma trimiteau devreme in pat, amagindu-ma ca mosul nu vine decat daca dorm. Dar eu eram convinsa ca pot sa trisez. Ca pot sa stau in pat cu lumina stinsa, mica, linistita, gata sa prind din zbor orice urma de zgomot. Aveam ochii mari, pironiti in usa de la camera mea, si urechile ciulite. Era imposbil sa nu-l aud! Cu gandul asta, cu o mie de asteptari si un milion de emotii, adormeam istovita.

Dimineata era teribila. Pentru ca ma trezeam mai emotionata decat ma culcasem. Mama imi ducea nerabdarea intr-un punct greu de controlat la varsta aia, intrebandu-ma chiar cand deschideam ochii: Madalina, a venit Mosu? Hai sa vedem daca a lasat  ceva in ghetute! Entuziasmul scotocitului prin bocanci are efectul unei explozii in sufletul unui copil de 7 ani. Nu gaseam cadouri spectaculoase. Mi-amintesc o numaratoare cu vrabiute, niste manusi rosii, ciocolatele si alte nimicuri. Dar erau daruri pe care le primeam cu atata bucurie, incat intreaga zi traiam intr-o poveste. Eram fericita, si fericirea asta avea ceva solemn in ea. Pentru ca, dincolo de multumirea ca Mos Nicolae a venit, ma simteam datoare sa-i demonstrez ca am meritat ce mi-a adus si ca ii sunt recunoscatoare. Asta pana cand ajugeam la scoala, unde aceiasi 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare " tie ce ti-a adus Mosul?"

E aceeasi noapte in care Mos Nicolae trebuie sa apara, dar cu 20 de ani mai tarziu. In hol am nu doar o pereche de ghetute, ci mai multe decat mi-ar trebui. Nu sunt aliniate si nici lustruite. Si stiu ca daca pandesc toata noaptea, n-o sa vina niciun mos. Si stiu ca maine dimineata n-am sa gasesc niciun cadou. Si n-o sa-mi  mai explodeze in suflet nici fabuloasa incantare in fata lucrurilor mici. Copiii mari nu au mosi. Dar cineva ar trebui sa-i inventeze!

Bucuresti ROGVAIV

In amurgul prafuit si plin de claxoane, pare ca n-ai nicio scapare. Batalia cu orasul-balaur e pierduta inainte de a incepe. Constructiile te deprima, intersectiile te sufoca, zgomotele te sperie, luminile te obosesc. Stop. O luam de la capat.

In amurgul prafuit, masina se taraie lenesa pe drumul ce leaga un sat oarecare de Bucuresti. Trecem de case, trecem de oameni vorbind pe la porti si ne apropiem de intrarea-n marele oras. Cerul e albastru-movuliu cu o juma' de luna fix in mijloc. E si o stea mititica, la o aruncatura de bat de ea. Le vad prin parbriz, deasupra blocurilor. Se plimba odata cu noi de-a lungul soselei. Inautru e caldut. Afara  e noiembrie. N-aud claxoane si nici oameni nervosi. Massive Attack imi canta la radio si imi imbraca orasul in alte culori.

Rosie e culoarea de la semafor. Apa care tasneste dintr-o fantana arteziana si mos craciunii timpurii de prin vitrine.

Oranj sunt reclamele la telefonia oranj, afisele electorale, peretii unei cladiri si minolele pe care am sa le cumpar de la magazin.

Galbene sunt farurile masinilor, ferestrele de la blocuri, jumatea de luna si stelele care au mai incoltit.

Verde sunt peticele de iarba, molizii pitici dintr-un colt de parc, troleele si culoarea pe care bagam iar intr-a intaia.

Albastre sunt fetele oamenilor care trec pe trotuar, panourile de la Unirii si cerul de deasupra.

Indigo e  Dambovita si luminile care se plimba pe TNB.

Violet e razorul cu flori de la Universitate, un graffiti mazgalit pe un zid pe Magheru si parfmul colegei din dreapta mea.

La naiba! Am ajuns la destinatie si trebuie sa cobor.

Rabdare pe ceas

Cateodata timpul e lung si lenes. Trece printre zile dar habar n-are unde o sa ajunga. N-aduna nimic pe drum, in afara, poate, de urmele schiloade ale unor planuri de viitor. Care isi amana termenul limita cu inca putin si inca putin. E ca un balaur cu sapte capete, dar care-a suferit ceva mutatii. Nu te tranteste si te haleste imediat. Te tine strans de ceafa si te trage dupa el.

Si uite asa, in mersul asta tarsait, vezi cum zilele tale nu-s, de fapt, linistite ci moarte. Lucrurile nu merg incet si bine ci stau pe loc. Oamenii din jur nu sunt de-adevaratele ci doar niste proiectii. Tu nu esti un mare curajos ci un naiv. Mai ai rabdare? Tic tac tic tac.

Mi-e frica.

Frica de uitat virgule, de pus virgule aiurea, de idei incoerente, de lipsa de continut, de lipsa de stil. De fapt, frica de vorbe goale si doze de plictis pentru cititorul care se mai opreste pe aici. Si totusi, la spartul targului, un personaj capatanos si insistent m-a convins sa fac asta...

"- Dar nu vreau!
- De ce nu?
- Da' de ce sa scriu? Oricum scriu toata ziua la birou, ca asta e jobul meu!
- Si ce daca? Mai scrii si aici.
- Dar scriu intr-un word. Si salvez pe desktop intr-un folder. Si iti dau sa citesti.
- Nooo. Nu se pune. Nu te motiveaza indeajuns.
- ?
- Tre' sa scrii. E un exercitiu bun.
- Si ce naiba sa scriu? Ca nu cred ca am ce sa mai zic nou. Si nu vreau sa fiu boring.
- Facem o lista? Haaai...cum sa se cheme?"

Si uite asa, apare mada-n-luna. Adica...o mada aruncata fix in luna, trecand rapid prin blogosfera.

Un Paris in poleiala

Daca ma intrebi ce mi-ar placea cel mai mult si mai mult sa fac in viata asta, ti-as spune: sa ma plimb. Nu pe Magheru la ceas de noapte sau in parc cand infloresc ciresii. Fac si asta, nu-i vorba, si uneori imi place al naibii de mult. Doar ca plimbarile mele cele mai asteptate si indelung imaginate sunt cele pe cararile intortocheate ale lumii intregi. Sa vad gari si aeroporturi grandioase, sa strabat orase necunoscute la pas pana imi simt calcaiele explodand, sa trec peste rauri uriase, sa dau peste case ciudate, sa alerg intre magistralele de metrou, sa vorbesc cu bastinasii intr-o limba stricata, sa fac milioane de poze, sa gust mancaruri aromate.

Mi-am asteptat plimbarea in Paris cu toate astea stranse intr-o cutiuta. Niciodata n-a contat prea mult cum si cu cine o sa ajung acolo. Odata rostit numele orasului fermecat, orice altceva se risipea in umbra. Am plecat de acasa emotionata intr-un fel. N-am cumparat harti, ghiduri, nu am facut research pe google, nu am luat cursuri de franceza. Am vrut sa ma abandonez lui si sa il las sa ma surprinda.

M-am intors acasa cu gustul unui copil intrat intr-o cofetarie cu prajituri din plastic. Coloroate si ispititoare, dar, in definitiv, contrafacute doar pentru reclama. Un Paris urias si frumos.Un Paris incarcat si iute. Un oras pe care nu stii de unde sa-l iei si cum sa-l rasucesti ca sa-i vezi toate fatetele. Cu ce sa incepi? Cu palatele impresionante, cu Sena intunecata, cu galeriile aglomerate, cu cafenelele atent lucrate, cu amestecul de turisti cotropitori?

Mi-au placut, privindu-le in fuga. Dar nimic din toate nu mi-a adus vreo tresarire. N-am avut nicio emotie. Parca nimic nu era viu. M-am simtit ca intr-un muzeu urias, intr-un clopot din sticla, intr-un Truman Show cu accent frantuzesc, orchestrat din ratiuni financiare. Totul, aranjat pana in cel mai mic detaliu pentru ochiul si simturile turistului avid de istorie, cultura si rafinament pariziene. Usile pravaliilor si bistro-urilor, atent decorate ca sa redea un Paris boem al veacului trecut. Pictori si artisti la colt de strada, gata sa te incarce cu o amintire de neuitat. Strazi atat de pline de vizitatori, incat ai crede ca toti parizienii si-au lasat casele in chirie si au fugit in alt oras.

E adevarat ca timpul a fost scurt. Prea scurt sa bat din colt in colt orasul. Prea scurt ca sa cunosc pariezieni si sa inteleg cate ceva din viata lor acolo. Prea scurt sa vad ce gust are apa de la robinet. Prea scurt sa pricep de ce o casa cu 2 camere costa juma' de milion de euro, sa vad un cersetor, sa gasesc o strada care miroase urat, sa vad oameni nervosi, sa ascult linistea. Grandios, stralucitor, invelit in cea mai frumoasa poleiala. Vreau inapoi intr-o buna zi, sa vad daca pot rupe un pic din ambalaj si scotoci dupa Parisul pe care l-am tot asteptat.