Salvati fumatorii!

Cea mai apriga perioada din viata mea de fumator a fost cand am ajuns la maximul de 10 tigari pe zi. Mult. Atat de mult incat, intr-o dimineata, m-am trezit cu o scarba nemarginita si am hotarat sa ma las. Stiu, ilar pentru voi, fumatori veritabili care va treziti tragand din tigara si adormiti cu ea in coltul gurii. In orice caz, traiesc in casa cu un om caruia ii place tututnul asa cum unora dintre noi ne place ciocolata. Toti prietenii mei fumeaza, cluburile in care ies sunt vesnic scufundate in straturi dense de fum. N-am nicio problema cu fumul de tigara. Am invatat sa traiesc cu el, chiar daca nu-l pompez de buna voie in plamani. Si-i inteleg pe fumatori. Le inteleg pofta, nevoia, dependenta. 

La un moment dat a aparut o lege. Legea pentru prevenirea si combatarea consumului de tutun. Un demers, hai sa-i spunem bland, pavat cu bune intentii. Dar la fel de stangaci si la misto aplicat precum mesajele de tipul: Fumatul provoaca cancer care este letal tiparite pe pachetele de tigarete. N-am de gand sa dezbat legea asta. Evident ca nefumatorii, mai ales cei mai putin toleranti decat mine, trebuiau cumva protejati. Nu vorbesc de restaurante, baruri, cafenele, spatii echitabil impartite sau altele asemenea. Nu vorbesc nici despre cum s-a aplicat legea asta sau care au fost rezultatele. De data asta, vorbesc despre situatiile in care, din dorinta de a menaja nefumatorii, s-au dat dracului drepturile fumatorilor. Adica, hai sa facem ceva cu discriminarea celor care isi vor plamanii curati, discriminandu-i pe cei care aleg sa-si-i afume! Si asa, lupta pentru combaterea fumatului s-a transformat intr-un tablou absurd si caraghios.

Asa se face ca in fiecare dimineata ii compatimesc pe bietii angajati fumatori ai diverselor institutii pe langa care trec. Imbracati in costume elegante, taioare fine sau cocotate pe pantofi cu toc, atarna tremurand pe langa usi finantistii si finantistele diverselor sucursale bancare. E frig de crapa pietrele, scot aburi pe nari si pe gura, dar isi devoreaza cu stoicism tigarile. Pe Dorobanti, maseurii si terapeutii unui centru de frumusete dardaie in halatele lor albe si in papucii ortopedici pentru o scurta clipa de placere cu gust de nicotina. In pragul unei farmacii, doamna de la firma de securitate si-a aprins o tigara. Afara e frig, inautru au intrat clienti. Nu vrea sa stinga tigara dar trebuie sa supravegheze miscarea. Asa ca ramane cu tigara intre buze, pironita in prag cu usa deschisa. La birou, un prieten a renuntat la operatiunea imbracat-dezbracat de fiecare data cand vrea o tigara. Asa ca iese direct in tricou sau camasa, scazand speranta de viata a plamanilor nu doar cu tutunul ci si cu gerul de afara. In fine, exemplele pot continua...

Acum ma intreb. Este legea asta atat de crunt crosetata incat nu se poate gasi o solutie decenta pentru fumatori in timpul orelor de munca? Sau tine mai degraba de o lipsa de respect a "angajatorului" care nu da prea multi bani pe nevoile angajatilor sai? Sau poate ca in loc de gasirea unei solutii de compromis, echitabila fata de ambele tabere, e mai comod sa faci o singura alegere. In definitiv, fumatul e rau. Si daca e rau, atunci tu, fumatorule, esti un rau! Asa ca mars pe trotuar si tremura in vazul lumii daca iti arde buza dupa o tigara!

Zilele cu NU in brate

In zilele mele proaste devin un copil razgaiat. Nu doar ca nu imi place nici macar sa ma privesc in oglinda, dar ma transform intr-o fiinta profund enervanta pentru toata lumea din jur. O stiu foarte bine. Si uneori, in cel mai bolnav mod cu putinta, resimt asta ca pe singura satisfactie din lungul meu sir de nefericiri.

Nu da muzica tare, pentru ca abia m-am trezit.
Nu ma gadila acolo, ca ma enerveaza.
Nu ma mai claxona pe trecerea de pietoni boule, pentru ca oricum n-am sa ma grabesc.
Nu ma mai intreba de prezentarea aia pentru ca azi nu am nicio idee. Da da, niciuna, ce te miri asa?
Nu, nu vreau la bere diseara. Sunt obosita.
Nu stiu ce vreau sa mananc la cina. Putem sa rezolvam doar cu un ceai?
Nu stiu ce film sa vedem. Nu vreau film. N-am rabdare.
Nu ma duc sa citesc. Ma doar capul.
Nu. Nu ma culc. De ce sa ma culc?
Sa mai stau? Nu, nu mai stau. E tarziu.
Ce dracu am? Nu stiu. Nu...Si ce ma tot intrebi atatea?!

Dar se poate si mai rau, nu?

E iarna. Si?

In fiecare zi, acelasi status se plimba de la o persoana la alta, in lista mea de messenger: sa se termine odata! La birou, colegele se vaicaresc ca ninge iar si n-au cum sa sa-si mai scoata masinile din mormanele de zapada. Pe strada, oamenii se tarasc incruntati pe trotuarele inghetate. 

Eu? Eu imi indes in fiecare dimineata basca galbena pe cap, imi afund mainile in manusile de lana, imi asigur picioarele in ghetele cu blanita si o sterg pe usa. Voioasa. Inainte sa ies din scara, prin geamul de la intrarea in bloc, scormonesc cu privirea prin gradinita de langa alee. Caut semne. Vreau sa ghicesc cum e ziua: geroasa sau domoala? Nu descopar niciodata ceva concludent. Dar ies cu elan. Daca e zi geroasa, imi trag fularul peste nas, deschid gura si respir aerul caldut dinauntru. Asa cum faceam cand eram mica si bunica imi lega fularul peste jumatate din fata ca sa nu racesc cand alerg. Daca totusi e zi calduta, cu zapada moale si cateva urme de soare, imi scot mainile din manusi sa simt aerul tare cum imi trece prin piele si respir furtunos.

Trec de Stefan cel Mare, las in urma si jumatate din Calea Dorobantilor, apoi o cotesc printre case. Strada Bruxelles, Roma, Londra si Paris. Doua- trei masini. In rest, case vechi, case frumoase, copaci albi si cate-un latrat de caine. E iarna. Si e o iarna ca-n copilaria mea, asa cum nu credam sa mai apuc vreodata. Si nu ma necajeste zapada pentru ca e firesc ca iernile sa fie albe. Si nu ma necajeste gerul naprasnic pentru ca simt ca sterge de pe strazi si din aer tot ce s-a strans mai murdar intr-un an. Si nu ma enerveaza ca nu se mai termina odata pentru ca primavara vine de cand lumea abia pe la sfarsitul lui martie. Si nu ma deranjeaza haosul din interesectie cauzat de polei pentru ca oricum e la fel si-n toiul verii. 

N-am luat nicio tranta, n-am racit nici macar o data, n-am ramas inzapezita in vreun tren. M-a enervat mereu insa alintatura asta continua a oamenilor din jur. E iarna. Si?

Despre vointa. Sau despre putinta. Dupa caz...

Adevarurile care iti intra in ochi sunt cel mai greu de observat. Sunt atat de mari si rotunde incat, la un moment dat, nu stii de unde sa le apuci si ce sa faci cu ele. Asa ca te prefaci ca nu le mai vezi. Dupa care, negand si  iarasi negand, inveti sa traiesti cu ele. Din nefericire, nu exista "clubul celor care se mint pe ei insisi" asa cum exista  cercul alcoolicilor anonimi. Din fericre, exista totusi oameni apropiati care iti dau doua palme si iti insira totul pe masa, fara menajamente. In definitiv, daca tu te minti, ce sens are sa te mai minta si ei?  Problema e ca odata ce ai vazut the big picture, ai inteles despre ce e vorba si  stii ca in punctul asta e musai sa faci ceva, intri in panica.

Nu e putina vreme de cand ma multumesc cu jumatati de masura. De fiecare data cand paharul e umplut pe jumatate, ma consolez cu jumatatea plina, amanand la nesfarist umplerea celeilalte jumatati. Exemple sunt multe, si nu ma sfiesc sa le scriu negru pe alb.

Am ales sa fac un master, imediat dupa terminarea facultatii. Din cauza jobului, am facut si compromisul de a-l urma la ID, gandindu-ma ca e doar o chestiune de mecanism nu si de calitate a "invataturilor" primite. M-am inselat teribil. Si inca de la sfarsitul primului semestru din cele patru am simtit ca fac acest master doar ca sa fie facut si sa am patalamaua la mana peste cativa ani. Mi-a trecut prin cap la un moment dat sa renunt. Sa caut ceva ce mi-ar fi placut mai mult, ce m-ar fi motivat mai mult si m-ar fi lasat, la sfarsit, cu bucuria unui lucru bine facut. Evident, n-am renuntat, insirandu-mi o suma de motive: timpul oricum irosit pana in punctul ala, banii cheltuiti, teama ca nu ma voi mobliza sa o iau de la capat. L-am terminat, dar cu un gust amar.

Am renuntat la prima mea slujba pentru una care se profila mai interesanta, mai creativa si mai ofertanta ca timp si metoda de lucru. Nu m-am inselat. Cel putin in prima instanta. Era mai interesanta si mai creativa. Aveam putina birocratie si mult timp liber. Dar niciuna dintre toatea astea  nu s-a dovedit pe masura asteptarilor mele. Mi-am dat seama ca ce mi s-a parut mie spectaculos n-a fost  decat noutatea lucrurilor pe care le faceam. Mirarea in fata oricarui proiect nou, dus la capat cu succes si oarecum de una singura.

Dupa care, au aparaut frustrarile. Senzatia ca totul se intampla in graba, nimeni nu are rabdare ca ideile sa se coaca si lucrurile sa iasa cum ar trebui, ca oamenii din jurul meu sunt grabiti si nesiguri, ca n-am cu cine colabora si nici prea multa lume de la care pot invata. Ca totul e o forma fara substanta si ca iarasi fac o treaba doar ca sa fie facuta.

Pe de cealalta parte, lasitatea sau comoditatea (sau ambele la un loc) nu m-au lasat sa depasesc aceasta linie. Sa trec de granita in care totul e caldut si cuminte, sigur si pus la adapost. N-am facut revolutie la birou, luptandu-ma ca lucrurile sa se faca asa cum simteam eu ca trebuie. Nu am parat sefilor incompetenta colegilor mei. Si n-am cautat alt loc de munca. Si de data asta m-au salvat pretextele. Nu e timp, nu sunt bani, nu e moral sa uneltesti impotriva colegilor, nu plec in alta parte pentru ca e riscant, e criza, e vreme rea afara.

Am primit doua palme. Care mi-au turnat paharul ala pe jumatate plin cu apa rece fix in cap. Cat naiba sa si dormi? Si daca nu renunti acum la compromisuri ca sa iti cauti drumul, chit ca e cu gropi si bolovani, cum naiba sa ajungi unde vrei? Acolo unde iti tot planifici, amanand cu inca o zi, o luna sau un an?

Pana la urma, cea mai grea intrebare este de ce totusi  nu faci toate astea? Pentru ca nu poti sau pentru ca nu vrei?

Mda. Maybe i'll wait to get 30. Or maybe not.

Asteptam alt Avatar

Am asteptat Avatarul cu multa curiozitate. Scrisesem despre el inca inainte de a se anunta data lansarii in Romania. Stiam totul despre tehnologia folosita, despre inovatiile aduse in jurul efectului 3D, despre miile de ore de postprocesare si imaginea care va revolutiona cinematografia.

M-am intors de la film cu senzatia unor ceasuri implute de prisos cu efecte speciale, in jurul unei povesti trase de par si plina de clisee. Un scenariu incropit doar ca regizorul sa-si valorifice tehnica de filmare si, poate, sa-si demonstreze siesi ceva. Personaje sarace in poveste si in interpretare. Un sir de actiuni stangaci motivate si o desfasurare de stereotipii hollywoodiene. The cool guy care se indragosetste in timpul misiunii de "inamic" si trece de partea cealalta a baricadei. Sefa departamentului de cercetare, dura si rebela, dar cu principii de dragul carora isi pierde in final viata. Un capitan ingust la minte care impusca tot ce vede si un big boss tantalau care ia numai decizii absurde. Replici predictibile, rasturnari de situatie absolut naive.

Cat despre imagine, a fost primul film 3D pe care l-am vazut vreodata. Nu pot sa compar cu alte productii in care s-a folosit o tehnica similara. Mi-au placut jocurile de culori, efectele electrice, senzatia de plutire printre fiintele si plantele acelea fantastice, iluzia intergrarii in spatiul in care se desfasoara actiunea. Am recunoscut si am apreciat munca titanica la fiecare detaliu din fiecare cadru. Dar chiar si asa, n-am plecat din sala nici profund emotionata, nici cu sentimentul ca s-a produs o mare revolutie tehnologica si artistica.

Sunt incompetent. Da' imi place fudulia!

E posibil sa ma acuzati de naivitate. E posibil sa-mi spuneti ca e un truism. Dar bag de seama ca incompetenta e direct proportionala cu fudulia. Tare-n cioc si nas in vant. Cu iluzia ca asta e suficient sa ascunzi ca, de fapt, esti un incapabil. E atata lume in jurul meu care se incadreaza perfect in tipologie, incat incep sa am dileme serioase vizavi de modul in care ar trebui sa interactionez cu ea.

Una bucata personaj, cu mari pretentii in productia de televiziune. Filmari, montaje, sedinte, insusirea pozitiei de lider de echipa. Multe exemple date cu un respect solemn fata de modul in care se face televiziune in alte tari. Multi profesionisti invocati, multe traininguri scoase la inaintare. Ce se intampla cand personajul are de aratat produsele muncii sale? Se intampla ca nu stii daca sa razi sau sa plangi. Pentru ca imaginatia, simtul detaliului, coerenta si oarescarele strop de arta care ar trebui sa fie in orice munca nu se dovedesc a fi decat niste concepte abstracte. Si evident, exista mereu scuza nenumaratilor factori perturbatori care un pus in pericol calitatea operei. Independenti de vointa sa. Imposibil de corectat sau invins. Timp, colegi, vreme rea.

Pana aici, nimic strigator la cer. Doar ca in momentul in care, din afara, vin observatii si sugestii, geniul declanseaza o catastrofala furtuna. Cu lectii de practica si de moralitate. Cu injurii si racnete. Cu ridicat din sprancene si batut cu pumnul in masa. Pe tiparul "tu stii de cand fac eu asta, in comparatie cu tine?" Evident, vechimea devine sinonima cu virtutea.

Una bucata om de dat pe sticla. Ne place sa scoatem la inaintare spiritul de artist, ne place sa facem teoria chibritului. Vorbim incet, dezvoltam in multe fraze ce am putea spune in cateva cuvinte concise. Strambam din nas cat se poate de des la sugestii, n-avem altele de dat in schimb. Intelegem perfect concepte, dar nu stim sa le punem in practica. Discutam despre stangaciile unora, ne le vedem pe cele care ne intra noua in ochi. Dar suntem indispensabili, iar asta ne sporeste, evident, si pretiozitatea.

Si mai este genul de personaj care si-a dorit toata viata sa fie sef. Tipul ala de om care s-a simtiti dintotdeauna marunt. Tipul ala frustrat ca n-a reusit niciodata sa aiba idei misto. Sa faca ceva "big". Admira cumva ciudos istetimea si succesul altora, hranindu-se cu iluzia ca poate odata si-odata ii va iesi si lui. Prin urmare, pana atunci, nu-i mai ramane decat sa se refugieze in postura de sef. Foarte bine, ai reusit! Aseaza-te comod in scaun si croseteaza-ti atitudinea pe masura propriilor neimpliniri! Impleteste discursuri pretioase si patetice pe masura functiei oferite! Nu castigate prin munca sau cine stie ce talente ascunse, ci oferite intr-un  concurs de imprejurari in care nu exista alternativa. Partea dureroasa cu acest tip de personaj nu e neaparat incompetenta si prostia de care da dovada, ci  fudulia completata de apucaturi despotice. Nu stii daca sa ripostezi sau sa te porti asa cum te-ai purta cu un copil care plange isteric ca vrea o jucarie pe care a vazut-o intr-o vitrina.

As vrea sa-i pot ignora pe oamenii de tipul asta. Sa imi acopar urechile, sa inchid ochii si sa imi vad de treaba. Iar atunci cand mi se cere parerea, pur si simplu, sa nu am niciuna. Sa-i vand dand din maini si picioare pana cand se sufoca si cad singuri la fund. Inca nu mi-a iesit. Asta in ce tipologie ma baga, oare?

Scrisoare catre Mos Craciun

Am desfacut o portocala si mi-a mirosit a iarna. E o asociere pe care o fac de cand ma stiu. Asta pentru ca, multa vreme, n-am mancat portocale decat de Craciun sau cand dadea zapada. Asa mi-am amintit ca seara asta e seara in care vine Mos Nicolae. Si, deodata, mi-a mirosit a copilarie.

Imi amintesc perfect fiecare detaliu. In hol aveam o mocheta verde, iar langa usa stateau incaltarile tuturor. Cizmele mamei, bocancii lui tata si ghetutele mele. Maronii. Mici, mici de tot. Veneam de la scoala dupa o zi in care 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare "tu ce vrei sa-ti aduca Mosu'?" In cap n-aveam decat cadouri, mai mari sau mai mici, de joaca sau pentru scoala. Aveam mereu si-o misiune: ghetele trebuiau lustruite si aliniate perfect lang usa de la intrare.Nu glumeam niciodata cu asta! Erau reguli pe care le tot auzisem inca de cand "mosul" si cadourile devensiera notiuni cu semnificatii. De cand imi starnisera curiozitatea si le asteptam. Asa ca imi respectam in fiecare an regulile cu aceeasi incapatanare.  

Ma culcam tarziu. Tarziu tare de tot. Ai mei ma trimiteau devreme in pat, amagindu-ma ca mosul nu vine decat daca dorm. Dar eu eram convinsa ca pot sa trisez. Ca pot sa stau in pat cu lumina stinsa, mica, linistita, gata sa prind din zbor orice urma de zgomot. Aveam ochii mari, pironiti in usa de la camera mea, si urechile ciulite. Era imposbil sa nu-l aud! Cu gandul asta, cu o mie de asteptari si un milion de emotii, adormeam istovita.

Dimineata era teribila. Pentru ca ma trezeam mai emotionata decat ma culcasem. Mama imi ducea nerabdarea intr-un punct greu de controlat la varsta aia, intrebandu-ma chiar cand deschideam ochii: Madalina, a venit Mosu? Hai sa vedem daca a lasat  ceva in ghetute! Entuziasmul scotocitului prin bocanci are efectul unei explozii in sufletul unui copil de 7 ani. Nu gaseam cadouri spectaculoase. Mi-amintesc o numaratoare cu vrabiute, niste manusi rosii, ciocolatele si alte nimicuri. Dar erau daruri pe care le primeam cu atata bucurie, incat intreaga zi traiam intr-o poveste. Eram fericita, si fericirea asta avea ceva solemn in ea. Pentru ca, dincolo de multumirea ca Mos Nicolae a venit, ma simteam datoare sa-i demonstrez ca am meritat ce mi-a adus si ca ii sunt recunoscatoare. Asta pana cand ajugeam la scoala, unde aceiasi 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare " tie ce ti-a adus Mosul?"

E aceeasi noapte in care Mos Nicolae trebuie sa apara, dar cu 20 de ani mai tarziu. In hol am nu doar o pereche de ghetute, ci mai multe decat mi-ar trebui. Nu sunt aliniate si nici lustruite. Si stiu ca daca pandesc toata noaptea, n-o sa vina niciun mos. Si stiu ca maine dimineata n-am sa gasesc niciun cadou. Si n-o sa-mi  mai explodeze in suflet nici fabuloasa incantare in fata lucrurilor mici. Copiii mari nu au mosi. Dar cineva ar trebui sa-i inventeze!