De ce ma simt un pic "maior"

Azi dimineata, urcand pe Elisabeta, am dat peste mare taraboi la Cercul Militar. Militari in uniforme frumoase, fanfara, imnul. Ceremonia se spargea déjà cand am ajuns, asa ca am trecut mai departe. La metrou, langa scara rulanta, doi batrani militari isi faceau curaj sa paseasca. Erau trecuti bine de 80 de ani, cu misicari lente si fete brazdate. Dar mandri. Mandri tare, iar asta se vedea in postura, in felul in care isi tineau capul sus, drept, in fudulia cu care isi purtau stelele pe epoletii de la camasi si decoratiunile in piept. Si mi s-a facut un dor terbil de bunicul. De Maior…

Nu l-am prins activ niciodata. Cand am facut ochi, era déjà pensionar. Nu-mi amintesc sa-mi fi povestit cineva unde a lucrat bunicul cand a fost tanar sau cu ce s-a ocupat. Tot ce stiu e ca lumea din sat ii spunea maiorul. " E nepoata maiorului" , "maiorul e acasa?" " am fost la maior ". Treaba asta cu maiorul era destul de misterioasa. Aveam 4 ani, cel mult 5. Imposibil sa descifrez notiunea. Pana intr-o zi cand am vazut niste poze. La nunta parintilor mei, bunicul purta uniforma militara. Si pentru ca, in sfarsit puteam vizualiza, am inteles ca "maior" avea legatura cu armata. Deci bunicul a fost militar.

Apoi am inceput sa pun intrebari si sa scotocesc prin valize. Tata mi-a povestit crampeie din carierea militara a bunicului, bunicul mi-a povestit altele, prin valize am gasit tot felul de decoratiuni, insigne, diplome, fotografii si alte lucruri din trecutul lui care ma fascinau. Era un soi de erou.

A fost militar vreo 40 de ani si inca vreo 30 dupa pensionare. Continua sa fie in fiecare zi. Este cel mai hotarat om pe care il stiu din familia mea. Disciplinat, meticulos si incapatanat. Are 81 de ani si pastreaza aceeasi eleganta cu care l-am gasit in copilarie. Merge drept, apasat, nu se plange si nu cedeaza pana nu duce la bun sfarsit ce si-a propus. 

Dupa pensionare, disciplina militara cu care a trait o viata intreaga s-a transpus in lucrurile pe care le face zi de zi. S-a mutat la tara si, de 25 de ani, oranduieste totul dupa regulile sale. Fara compromisuri. Cu incapatanare de piatra si o ambitie infricosatoare. Coseste cot la cot cu tinereii din sat sub un soare de 40 de grade, merge cu tractorul prin padure si pe buze prapastioase de deal. S-a si rasturnat cu el, dar a doua zi l-a scos din nou din garaj. Creste albine, vitel, ingrijeste o livada si o gospodarie uriasa, urca dealul, trece apa, bea tuica cu vecinii si nu mananca niciodata, dar niciodata, fara cutit si furculita. 

Dar maiorul meu nu e un dur. In ciuda asprimii din vorbe cand e necajit sau preocupat, este un personaj cald si haios. E plin de povesti si de poante. Prima mea poezie cu "prostii" am invatata-o de la el.

"Mai pilaf cu pila lunga,

Ce pilesti pila de punga,

Punga-n pila, pila-n punga,

Mai pilaf cu pila lunga."

Stateam cocotata intr-un mar in fata casei si ma punea s-o zic repede fara oprire. Cand ma incurcam si greseam vreo litera, radea pana ii dadeau lacrimile. "Ce-ai zis fata? Ce-ai zis, ca n-am auzit bine?"

Bunicul e un izvor de anecdote si povestiri. Mereu are cate o intamplare haioasa de povestit despre cine stie ce cetatean, fost coleg de armata, doctor sau "muiere". Ti-o spune o data cu foc, si apoi o repeta de inca doua-trei ori daca el e convins ca-i o poanta buna. Radem de fiecare data…


Mi-l amintesc voinic, iute si chipes. Cu parul inca negru, ochi albastri, fata rotunda si maini mari. A pastrat multe din bunicul de atunci, doar ca acum e mai tras la fata, albastrul ochilor s-a cam spalacit, mainile sunt crapate de ani si de munca, parul a albit de tot iar picioarele nu mai asculta ca inainte. Dar alearga, alearga in fiecare zi pe batatura lui mare cat un deal intreg.

Nu e bunicul cu care am crescut. Nu am atasamentul acela pe care-l simti fata de bunicii langa care ai deschis ochii. Petreceam cu el cateva saptamani in fiecare vara si, uneori, sarbatorile. Dar e personajul acela semet si luptator, puternic si plin de haz de care m-am simtit mereu mandra. Seman cu el. Cred ca nici tata, nici sora lui si nici ceilalalti nepoti nu cara in vene atata mostenire genetica de la bunicul asa cum duc eu. Si asta imi mai potoleste dorul, ori de cate ori mi-as dori sa merg la el sa-mi dea miere in fagure si tuica fiarta. Mai am doua saptamani si ajung. Sper sa nu intrebe iar " fata, tu cand te mai mariti?" .

 

Acum vreo 8 ani

De aproape doua saptamani o am pe sora-mea la mine. E in sezonul examenelor de admitere iar eu am intrat in pielea mamei, bucataresei, consilierului pe probleme de imagine, psihologului si, nu in ultimul rand, a ghidului turistic. Am plimbat-o in sus si-n jos, de-a lungul si de-a latul Bucurestiului. Nicio sansa. E complet dezorientata, fara speranta ca va sti vreodata linia exacta de la care sa ia metroul corect, dar receptiva la tot ce-i torn cu polonicul.

Azi dimineata la 8.00 eram amandoua la Universitate. Am plantat-o cu legitimatia de concurs la sala cu pricina si am dat sa plec spre o cafenea. " Vii sa ma iei, da? Sau macar sa ma conduci pana la metrou...". Am vrut sa-i spun amuzata ca metroul e la doi pasi, imposbil de ratat. I-am raspun doar "da, te astept", amintindu-mi de o Madalina ratacita si curioasa de acum vreo 8 ani.

Da, da. Toata relatia mea cu Bucurestiul, inainte de a veni la facultate, s-a consumat in troleul 93, intre Gara de Nord si Drumul Taberei. Coboram in fiecare sambata cu ochii carpiti de somn dintr-un rapid care pleca la 5.00 dimineata din Focsani. Picoteam jumate de ora la Mac cu vreo colega si apoi ma taram la troleu iar pe drum incercam sa-mi gasesc surse de inspiratie pentru eseurile cu naive pretentii jurnalistice pe care aveam sa le coc la sedintele "pregatitoare" de mai tarziu. Cu capul greu si-un somn adanc, ma intorceam la gara sa urc in primul tren. As fi gasit poate resurse ratacite si pentru scurte incursiuni prin oras, dar acasa ma asteptau integrale si limbaje de programare, numai bune de spart creierii in bucatele mici. Ce sa zic, m-am indopat cu matematica si informatica opt ani ca sa am la sfarsitul liceului suprema revelatie: jurnalism. Dar asta e o alta poveste...

Cert e ca in primul an de studentie am descoperit Bucurestiul cu lingurita. Faceam incursiuni solitare, pe arii mici si niciodata prea departe de cele pe care le stiam deja. Cascam ochii mari, ascultam ce ziceau vocile alea in trolee si in statiile de metrou, intrebam des oamenii pe strada. Faceam cursuri la Universitate si seminarii in Leu. Stateam intr-un apartament in Drumul Taberei cu o pensionara iar sigurele abateri de dupa curs erau salatele la Spring cu vreo colega sau berile la terasa din campus. Colegii de liceu mi se imprastiasera in toate zarile, incercand si ei sa se obisnuiasca cu ei insisi in noua viata.

Aproape patru luni am cercetat amanuntit orasul asta singura. Mi-a placut, desi uneori imi era teama si ciuda ca nu e nimeni sa-mi arate si sa ma invete. Vedeam oamenii trecand pe langa mine repede si hotarati si aveam senzatia ca toata lumea stie exact de unde vine si unde se duce, si ca doar eu ratacesc. Sunt insa o curioasa. Si o mare pofticioasa dupa nou. Nu mi-e frica sa cercetez singura si de aceea nu m-am oprit nici pana azi. Dar daca ar fi fost cineva care sa ma plimbe intra-a 12-a prin centrul vechi, prin Cismigiu, pe la Motoare, de la Unirii si pana in Piata Romana, pe la MNAC, prin Green si pe Victorie, toata povestea ar fi fost mai interesanta inca din prima zi. Asa ca am sa ma tot plimb cu sora-mea, am sa ma tot plimb.

Esteban si nea’ Marcel asculta Eminem

Sambata seara la ora 23.42, in Gara de Nord, Esteban cobora din rapidul Timisoara- Bucuresti. Fusese in vizita la iubita lui Carmen, inscrisa intr-un program de masterat la Universitatea din Timisoara. Nu se mai vazusera de exact jumatate de an, de cand ea a plecat din Cataluna pentru o experienta de studiu si de viata in Romania. Auzise destule despre oamenii si viata de aici de la vecinii sai care aveau o menajera din Bacau. Si in vreme ce ea inca plangea pe peronul garii din Timisoara, Esteban tragea de geanta de voiaj pe cel al Garii de Nord. Era nostalgic din cauza despartirii, furios ca a venit cu un bagaj urias pentru numai o saptamana si ingrijorat ca Jose inca avea telefonul inchis. In statia de troleu si-a aprins o tigara si, dupa cateva fumuri trase cu sete, a sarit in ultimul 85 pe care-l avea notat in carnetel.

 

La Universitate, nea' Marcel tocmai se intorcea din pasajul de la metrou. Intrase in tura de vreo 2 ore si daduse o raita in parculetul de pe colt cu spitalul Coltea sa caste gura la lume si la muzicantii aia care se adunau acolo de vreo luna incoace. La cei 57 de ani ai lui, muzica clasica era ca un trabuc dupa o viata intreaga in care ai fumat Carpati. Stii ca-i fin, dar tie parca tot nu-ti place. Se bucura ca si-a luat geaca de toamna pe care nevasta-sa o spalase de atatea ori incat pe spate scria acum G  ARD. Se facea racoare noaptea tarziu. Iar pe trotuar sau in statia de autobuz nu-i chiar asa de dos. Cand a ajuns in statie, si-a scos scaunul pe care-l bagase cu un sfert de ora inainte intre dulapurile anticarilor, l-a asezat langa treptele universitatii, chiar in spatele statiei de autobuz, si si-a aprins o tigara. Trecea tot felul de lume, incoace si-n colo, spre discoteci si terase. Fetele erau mai mult dezbracate decat imbracate, galagioase dar frumoase foc. Se uita lung la ele si parca se simtea mai tanar inconjurat de-atata tineret.

 

Cand Esteban a coborat din troleul 85 in Piata Rosetti, era déjà trecut de miezul noptii. O sunase pe Carmen sa-i spuna ca a ajuns cu bine si ca e foarte aproape de locuinta lui Jose. In realitate, de nervi, ar fi putut sa muste si dintr-o bordura. Jose avea telefonul inchis de peste 4 ore si isi pierduse orice speranta ca mai da de el. Asa ca a cumparat chipsuri si o Cola de la Non Stop cu ultimii lei ramasi, si s-a trantit pe geanta. Nu stia pe nimeni altcineva in Bucuresti. Nu stia unde sa gaseasca un hostel sau un hotel mai ieftin. A doua zi la 8 dimineata avea avionul spre Barcelona. Asa ca dupa inca vreo doua ceasuri de asteptari si telefoane in gol, si-a luat geanta si a coborat resemnat spre intersectie, unde lucrurile pareau mai animate. A vazut teatrul fara sa stie ce e de fapt, a vazut Intercontinentalul si-a suspinat dupa un loc de dormit, a coborat in pasaj si a urcat pe partea cealalta in cautarea unui bar in care sa-si petreaca noaptea. Era 2.00 si trotuarele pustii. Pe partea dreapta a strazii, un paznic motaia pe un scaun langa o statie de autobuz din care ieseau multe lumini si muzica tare.

Esteban s-a apropiat sa intrebe paznicul de-un bar in apropiere. Renuntase sa mai caute un loc de dormit pentru doar cateva ore ramase pana dimineata. Cinci minute mai tarziu, Esteban invata sa vorbeasca prin semne iar nea' Marcel sa chinuia sa inteleaga ce tot zicea baiatul ala care vorbea ca-n telenovele. Nu s-au inteles. Asa ca, abositi, si-au aprins cate- o tigara. Esteban pe trepte, cu bagajul langa el, nea' Marcel pe scaun, cu un comunitar cafeniu la picioare. In statia de autobuz proaspat branduita de Orange, doua disco- ball-uri scoteau lumini colorate iar dintr-o boxa se auzeau tare cand Beyonce, cand Black Eyed Pease, cand Madonna. Au stat asa pana pe la 3 jumate. Esteban, clocotit de drum si de oboseala, s-a intins pe jos in statie pe un carton, cu geanta sub cap. Nea' Marcel i-ar fi zis sa nu stea acolo, ca-i face probleme. Dar se vedea ca baiatu' e obosit si nu stie pe nimeni. Ii era mila de el, asa ca l-a lasat sa stea. S-a multat si el cu scaunul in statie si-au fumat in tacere. Apoi Esteban a adormti. Nea' Marcel a facut cativa pasi pe langa statie sa vada care-i treaba. Liniste. Mai treceau copii piliti de la distractii, dar nu era cine stie ce. S-a intos in statie si s-a pironit in scaun. Il cam enervau luminile alea care-i intrau in ochi. Dar muzica ii placea mai tare decat ce cantasera aia mai devreme la viorile lor. Ce dracie au mai scos si astia! O statie de autobuz ca o discoteca.

Pe la 4.15 nea' Marcel a atipit, cu baiatul ala strain intins pe jos in statie si cu catelul cafeniu tolanit la picioarele lui. Pe la 4.30, in drumul de la Expirat spre casa, i-am gasit pe toti trei dormind dusi, in timp ce, in boxa, Eminem canta ingrozitor de tare. Imi pare rau si-acum ca nu le-am facut o fotografie.