Am desfacut o portocala si mi-a mirosit a iarna. E o asociere pe care o fac de cand ma stiu. Asta pentru ca, multa vreme, n-am mancat portocale decat de Craciun sau cand dadea zapada. Asa mi-am amintit ca seara asta e seara in care vine Mos Nicolae. Si, deodata, mi-a mirosit a copilarie.
Imi amintesc perfect fiecare detaliu. In hol aveam o mocheta verde, iar langa usa stateau incaltarile tuturor. Cizmele mamei, bocancii lui tata si ghetutele mele. Maronii. Mici, mici de tot. Veneam de la scoala dupa o zi in care 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare "tu ce vrei sa-ti aduca Mosu'?" In cap n-aveam decat cadouri, mai mari sau mai mici, de joaca sau pentru scoala. Aveam mereu si-o misiune: ghetele trebuiau lustruite si aliniate perfect lang usa de la intrare.Nu glumeam niciodata cu asta! Erau reguli pe care le tot auzisem inca de cand "mosul" si cadourile devensiera notiuni cu semnificatii. De cand imi starnisera curiozitatea si le asteptam. Asa ca imi respectam in fiecare an regulile cu aceeasi incapatanare.
Ma culcam tarziu. Tarziu tare de tot. Ai mei ma trimiteau devreme in pat, amagindu-ma ca mosul nu vine decat daca dorm. Dar eu eram convinsa ca pot sa trisez. Ca pot sa stau in pat cu lumina stinsa, mica, linistita, gata sa prind din zbor orice urma de zgomot. Aveam ochii mari, pironiti in usa de la camera mea, si urechile ciulite. Era imposbil sa nu-l aud! Cu gandul asta, cu o mie de asteptari si un milion de emotii, adormeam istovita.
Dimineata era teribila. Pentru ca ma trezeam mai emotionata decat ma culcasem. Mama imi ducea nerabdarea intr-un punct greu de controlat la varsta aia, intrebandu-ma chiar cand deschideam ochii: Madalina, a venit Mosu? Hai sa vedem daca a lasat ceva in ghetute! Entuziasmul scotocitului prin bocanci are efectul unei explozii in sufletul unui copil de 7 ani. Nu gaseam cadouri spectaculoase. Mi-amintesc o numaratoare cu vrabiute, niste manusi rosii, ciocolatele si alte nimicuri. Dar erau daruri pe care le primeam cu atata bucurie, incat intreaga zi traiam intr-o poveste. Eram fericita, si fericirea asta avea ceva solemn in ea. Pentru ca, dincolo de multumirea ca Mos Nicolae a venit, ma simteam datoare sa-i demonstrez ca am meritat ce mi-a adus si ca ii sunt recunoscatoare. Asta pana cand ajugeam la scoala, unde aceiasi 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare " tie ce ti-a adus Mosul?"
E aceeasi noapte in care Mos Nicolae trebuie sa apara, dar cu 20 de ani mai tarziu. In hol am nu doar o pereche de ghetute, ci mai multe decat mi-ar trebui. Nu sunt aliniate si nici lustruite. Si stiu ca daca pandesc toata noaptea, n-o sa vina niciun mos. Si stiu ca maine dimineata n-am sa gasesc niciun cadou. Si n-o sa-mi mai explodeze in suflet nici fabuloasa incantare in fata lucrurilor mici. Copiii mari nu au mosi. Dar cineva ar trebui sa-i inventeze!
2 comentarii:
copiii mari au amintiri :). si tot ei pot gasi, ocazional, cate un lucru mic si surprinzator care sa le readuca acea incantare in priviri. dar nu de ocazii "oficiale", in my humble opinion, pentru ca incantarea aceea venea din "miracolul" venirii mosului, nu din obiectul primit in sine. deci trebuie ocazii surprinzatoare, nu cadouri, nu?
nu, nu de cadou in sine e vorba. si nici de nevoia unei zile "oficiale". ci de emotia aia in fata unei intamplari surprizatoare, cum zici. miraculoase. de mos nu erau niciodata aceleasi trairi ca atunci cand era ziua ta sau venau musafiri si aduceau cadouri.chestia asta cu mos nicolae si ghetutele dupa 20 de ani era un pretext de a spune ca oamenilor mari nu prea li se mai intampla. dar poate eram doar in a bad mood :P
Trimiteți un comentariu