Sunt incompetent. Da' imi place fudulia!

E posibil sa ma acuzati de naivitate. E posibil sa-mi spuneti ca e un truism. Dar bag de seama ca incompetenta e direct proportionala cu fudulia. Tare-n cioc si nas in vant. Cu iluzia ca asta e suficient sa ascunzi ca, de fapt, esti un incapabil. E atata lume in jurul meu care se incadreaza perfect in tipologie, incat incep sa am dileme serioase vizavi de modul in care ar trebui sa interactionez cu ea.

Una bucata personaj, cu mari pretentii in productia de televiziune. Filmari, montaje, sedinte, insusirea pozitiei de lider de echipa. Multe exemple date cu un respect solemn fata de modul in care se face televiziune in alte tari. Multi profesionisti invocati, multe traininguri scoase la inaintare. Ce se intampla cand personajul are de aratat produsele muncii sale? Se intampla ca nu stii daca sa razi sau sa plangi. Pentru ca imaginatia, simtul detaliului, coerenta si oarescarele strop de arta care ar trebui sa fie in orice munca nu se dovedesc a fi decat niste concepte abstracte. Si evident, exista mereu scuza nenumaratilor factori perturbatori care un pus in pericol calitatea operei. Independenti de vointa sa. Imposibil de corectat sau invins. Timp, colegi, vreme rea.

Pana aici, nimic strigator la cer. Doar ca in momentul in care, din afara, vin observatii si sugestii, geniul declanseaza o catastrofala furtuna. Cu lectii de practica si de moralitate. Cu injurii si racnete. Cu ridicat din sprancene si batut cu pumnul in masa. Pe tiparul "tu stii de cand fac eu asta, in comparatie cu tine?" Evident, vechimea devine sinonima cu virtutea.

Una bucata om de dat pe sticla. Ne place sa scoatem la inaintare spiritul de artist, ne place sa facem teoria chibritului. Vorbim incet, dezvoltam in multe fraze ce am putea spune in cateva cuvinte concise. Strambam din nas cat se poate de des la sugestii, n-avem altele de dat in schimb. Intelegem perfect concepte, dar nu stim sa le punem in practica. Discutam despre stangaciile unora, ne le vedem pe cele care ne intra noua in ochi. Dar suntem indispensabili, iar asta ne sporeste, evident, si pretiozitatea.

Si mai este genul de personaj care si-a dorit toata viata sa fie sef. Tipul ala de om care s-a simtiti dintotdeauna marunt. Tipul ala frustrat ca n-a reusit niciodata sa aiba idei misto. Sa faca ceva "big". Admira cumva ciudos istetimea si succesul altora, hranindu-se cu iluzia ca poate odata si-odata ii va iesi si lui. Prin urmare, pana atunci, nu-i mai ramane decat sa se refugieze in postura de sef. Foarte bine, ai reusit! Aseaza-te comod in scaun si croseteaza-ti atitudinea pe masura propriilor neimpliniri! Impleteste discursuri pretioase si patetice pe masura functiei oferite! Nu castigate prin munca sau cine stie ce talente ascunse, ci oferite intr-un  concurs de imprejurari in care nu exista alternativa. Partea dureroasa cu acest tip de personaj nu e neaparat incompetenta si prostia de care da dovada, ci  fudulia completata de apucaturi despotice. Nu stii daca sa ripostezi sau sa te porti asa cum te-ai purta cu un copil care plange isteric ca vrea o jucarie pe care a vazut-o intr-o vitrina.

As vrea sa-i pot ignora pe oamenii de tipul asta. Sa imi acopar urechile, sa inchid ochii si sa imi vad de treaba. Iar atunci cand mi se cere parerea, pur si simplu, sa nu am niciuna. Sa-i vand dand din maini si picioare pana cand se sufoca si cad singuri la fund. Inca nu mi-a iesit. Asta in ce tipologie ma baga, oare?