Urasc absurdul

Zilele trecute un prieten a murit in cel mai stupid mod cu putinta. Nu eram prieteni buni, aproape ca ne-am fi putut numi “ de circumstanta”. Intalniri sporadice in diverse contexte, dar o fire tare placuta care-mi transmitea energii pozitive. Un tip vesel, pus pe sotii, istet, lipicios si jucaus. 

Sambata am aflat ca s-a dus. Printr-o intamplare de un absurd pe care l-am mai intalnit o singura data in viata mea, cand o matusa a murit lovindu-se cu capul de tocul unei usi.

De la aflarea vestii, am cazut intr-un hau. Am strans in mine o revolta amestecata cu resemnarea ca astfel de intamplari, prin micimea si stupizenia lor, dar cu un deznodaman atat de tragic, nu pot fi ghicite inainte de a se fi consumat pana la capat. Nu le poti anticipa, nu le poti schimba cursul. Ele vin pur si simplu si te lovesc in moalele capului pana cand iti pierzi echilibrul. Degeaba am incercat sa inteleg ce s-a intamplat, de fapt. Cum a murit, ce-a dus la asta, daca ceva l-as fi putut salva si de ce nimeni n-a prevenit asta? E inutil din doua motive. Niciun raspuns nu l-ar aduce inapoi. Si, apoi, o intamplare absurda si tragica e asa fix pentru ca nu poate fi anticipata sau reparata. E ca un trenulet care porneste repede si nu se mai opreste decat in zid.

Si odata cu moartea acestui baiat dragalas, mintea mea a luat-o razna. Am extrapolat, punand in povestea asta, de fiecare data, alt personaj drag. Mama, sora, bunic, prietena cea mai buna, iubit. Pentru ca un eveniment absurd si tragic i poate intampla oricui, nu-i asa? Poti sa cazi de pe bicla sub rotile de tramvai, poti sa cazi de pe scara si sa te lovesti cu capul de trotuar in curte, poate sa te loveasca un nebun cu masina pe trecerea de pietoni, poti sa aluneci pe o piatra si sa cazi in rapa cand mergi la munte, poti sa faci infarct carand o galeata cu apa. 

Nu esti niciodata pregatit pentru moartea cuiva drag. Niciodata. Stii ca la un moment dat se va intampla. Doar ca momentul asta e stabilit de tine undeva foarte departe. Atat de departe incat amani mereu sa-l iei in calcul. Stii ca bunicii care te-au crescut se pot stinge in oricare zi. Au trecut de 75 de ani, au probleme de sanatate, ii gasesti mai batranei si mai obositi de fiecare data. Chiar si asa, mintea ta (a mea cel putin) nu e pregatita sa bage la sertar informatia. Bunicii vor trai mult si bine, vor veni la nunta ta cu lacrimi in ochi de bucurie, isi vor cunoaste stranepotii si vor fi in casa in care i-ai vazut prima data in viata asta pana  haaaaaaa…..multa vreme. Nu stii cat. Multa si cam atat.

E ciudat, pentru ca, intr-un fel sau altul, ratiunea pierde mereu lupta asta. Stii ca se poate intampla, ai toate argumentele si ar trebui, poate, sa fii pregatit. Sa faci un exercitit de imaginatie, chiar daca unul sumbru. La mine, exercitiul asta se termina mereu cu noduri in gat si plans pana la epuizare. De aia, nici nu vreau sa-l mai fac. 

In cazul oamenilor tineri, sanatosi, aproape de tine prin varsta, preocupari, job, iesit la bere, mers la mare si concerte, cu o traiectroie lina si uniforma, fix asa cum ti-o proiectezi si pe a ta, socul mortii subite e crunt. Iti invalmaseste gandurile, iti taie respiratia, nu stii daca e o gluma, daca sa plangi, daca sa urli, daca sa intrebi de ce. Esti impietrit si ramai asa. Golit pe dinautru.

Saptamana trecuta pe vremea asta, era si el la job, isi batea capul cu treaba, se prostea pe la birou, se tachina cu gagica-sa, fuma ceva, facea planuri de weekend. Era vesel si era viu. Acu’ nu mai e. Si am ramas prinsa in panica asta a absurditatii lucrurilor pe care sunt constienta ca nu o pot struni. Gandirea logica a fost infranta.