Secrete pentru Pinguina

Fara introducere, explicatii sau vreo logica in ordinea alegerilor. Ce-mi amitesc sa stiu despre mine, nepovestite inca voua.


1. Cand aveam vreo 2 sau 3 ani, am mancat pamant din gradina. Eram cu bunica in vie iar pamantul era proaspat sapat. Mirosea intr-un fel care mi-a stranit, iaca,  o mare pofta.

2. Tot prin epoca aia, era cat pe ce sa omor un bebe. Il cheama Ionut si era vecin cu mine, la tara, la bunici. Avea cateva luni si maica-sa m-a lasat cu el in camera sa am grija sa nu cada din pat cat ea trebaluia pe afara. Cum plodul a inceput sa planga ingrozitor, m-am gandit sa-l linistesc. I-am pus o pernuta pe fata si m-am asezat pe ea. Salvarea a fost maica-sa, care chiar atunci a intrat. Si da, mi-am luat-o pe cocoasa...:d

3. La gradinita m-am indragostit de un baiat, Andrei. I-am scris un bilet si l-am impachetat intr-o surpriza de la guma Turbo pe care apoi am ascuns-o sub mocheta in camera mea, asteptand cea mai potrivita zi sa i-o dau. Evident, mama a gasit surpriza iar Andrei n-a mai aflat niciodata cat l-am iubit.

4. Am facut informatica 8 ani . Din clasa a V-a pana intra-a XII-a. Niciodata, dar NICIODATA n-am inteles si n-am stiut sa rezolv probleme din acelea cu algoritm- cerculete, patretele in care scriai tot felul de comenzi in Pascal, C++ si altele. Ma scoteau profii la tabla si ma uitam ca mata intr-un calendar chinezesc. Dupa cate-un 2 sau 3 imi luam revansa la extemporale, cand ma ajuta colega de banca. La bac, am scos totusi un miraculos 8.

5. Mi-e frica de lifturi de mor. Daca am 7 etaje de urcat, folosesc totusi liftul (lenea invinge) dar de fiecare  ma trec toate caldurile pana la destinatie.

6. Nu pot sa ma cert cu oamenii. Chiar daca am dreptate, chiar daca fac repetitii inainte (ce spun, cum reationez, ce raspund), nu pot sa o fac. Si daca totusi o fac, cu eforturi majore, mi se face inima cat un purice si mainile imi tremura necontrolat.

7. Cand aveam vreo 9 ani, am avut o pereche de colanti roz, stralucitori, adusi din Germania. Pe care i-am si purtat.Nimeni nu mai avea din aia si eram tare mandra de ei. Mda...stiu...

Cu drag, de la mama.

Vineri seara am decolat din Bucuresti cu o scrisoare, un teanc de poze si un rucsac plin de emotii. Trei ore le-am carat peste munti si mari in drum catre mama. Cand am aterizat in Barcelona, am tras adanc aer in piept si mi-am pus costumul de eroina.  Apoi l-am sunat pe unchiul meu sa vad unde e si cum ne intalnim. Am conversat in spaniola ca sa pastram surpriza pana la capat. Apoi am asteptat cuminte, numarand bataile inimii in timp ce-mi repetam “ nu plangi, nu plangi, nu plangi!”.

Cineva m-a strigat. Zece metri mai incolo, dintr-un furnicar de oameni straini, mama s-a desprins si a inceput sa alerge spre mine. Avea jacheta ei gri, pantalonii negri, parul prins in coc si ochelari in varful nasului. A alergat spre mine cu ambele maini stranse peste gura ca sa isi mai potoleasca plansul. Eu nu l-am oprit pe al meu. Ne-am luat in brate si am stat stranse asa vreo doua minute fara sa ne dezlipim. Nu ne mai vazusem de trei luni.

A urmat o seara plina in care ne-am povestit fiecare de-a fir a par ce-am facut in timpul asta. O masa hazlie in familie, cu unchi, matusa, verisor, mancare buna si vin rosu. Mama a chicotit tot timpul, punand din nou si din nou aceeasi intrebare “ Chiar asa mai mami, ti-au facut prietenii tai cadoul asta? Chiar te-au trimis ei la mine?”  Mi-a zis ca sunt tare norocoasa ca va am. 

Noaptea am dormit in aceeasi camera. Vreo ora am stat in pat, in bratele ei, si ne-am povetsit lucruri in soapta. Numai ale noastre…Apoi am amuzat-o cu tot felul de intamplari tampite pe care i le-am relatat cu maximum de caraghiosenie de care sunt capabila. Ca sa o scot din tensiunea in care clocotise la foc mic de atata vreme.

A plecat in noiembrie. A trecut mai intai prin Belgia, incercand sa gaseasca un “mai bine”. S-a oprit apoi la fratele ei in Spania, pe malul Mediteranei, cu aceeasi intentie. O promisiunea a tinut-o pe tusa mai bine de o luna. Zi de zi a stat la masuta ei, cu toata concentrarea si rabdare de care mai poate da dovada o femeie de 50 de ani, sa invete spaniola. Carti, dictionare si zeci de intrebari puse rudelor noastre. Insa, in fiecare noapte isi dorea  sa vina acasa. Stia ca nu se poate, asa ca plangea pana adormea.

Cand am ajuns, am prins-o la buza unei prapastii. Exact dupa prima ei saptamana de lucru, in preajma unor oameni care au speriat-o cumplit. Nu vorbeste si nu intelege inca spaniola prea bine iar asta ii naste un trillion de frustrari. Se teme ca intrepreteaza gresit ce i se spune si se enerveaza ca nu poate exprima clar si exact in cuvinte tot ce are de spus. Se incapataneaza sa se gandeasca la timpurile si conjugarile verbelor, articole si forme de plural ca sa nu faca greseli. Se poticneste in detalii pentru ca e prea implicata ca sa mai vada poza mare. Se simte ranita cand nu primeste reactiile pe care si le-ar dori. Ia totul personal, pentru ca spera sa gaseasca o familie, nu niste angajatori. Nu doarme noaptea de teama a ce va avea de facut a doua zi iar diminetile incep cu palpitatii. Vrea totul deodata si ii e o frica ingrozitoare de esec. 

Sambata dimineata m-am trezit cu ea langa mine si cu sunet de valuri sparte. Ne-am baut cafeaua repede si am iesit la plimbare doar noi doua. Si ne-am plimbat pe plaja, de-a lungul marii, intr-o tara straina, insorita si haina in acelasi timp. 

Orele alea  au fost o experienta complet noua pentru amandoua. Rolurile se inversasera cumva si asta ne-a pus in situatii bizare. Acum ea plecase de acasa intr-o provocare iar eu o incurajam. Acum ea descoperea lucruri iar eu ii aratam cai. Mi-am simtit inima stransa, stiind ca o las iar acolo. Dar a fost si o eliberare amestacata cu entuziasm. Mama mea o ia de la capat intr-un film cu totul si cu totul diferit fata de cele in care fusese pana acum. E intr-o lume pe care n-a mai vazut-o nici macar in treacat pana acum. Invata o limba si obiceiuri noi. Cunoaste oameni atat de diferiti fata de cei cu care interactiona inainte. Invata sa foloseasca messengerul si sa conduca in orase necunoscute. Invata sa fie curajoasa si independenta. 

Zilele au trecut repede, pline de plimbari si povesti. Le-am incarcat cat am putut cu incurajari, sfaturi, promisiuni, scenarii pozitive asupra viitorului ei acolo. S-a straduit cat a putut sa ma creada. 

Duminica a trebuit sa plece spre orasul in care lucreaza. Am condus-o la gara sub un soare de vara si un potop de lacrimi. M-a tinut strans de mana pana a urcat in tren. Mi-a spus ca ii e frica si nu mai vrea sa se intoarca  acolo. Am dojenit-o putin dar i-am promis ca nu e nicio tragedie daca se intoarce. Sa vina acasa cu mine si sa gasim solutii aici. Varianta asta n-a fost convingatoare asa ca a urcat hotarata. Am ramas in gara pe o banca insorita, plangand dupa trenul care mi-a rapit mama . Mi-am recapatat linistea dupa aceea la buza marii, sperand la un deznodamant fericit. Sau macar linistit. Dupa vreo doua ore, cand si-a potolit plansul si fricile, m-a sunat vesela. Ajunsese acasa cu bine, era incarcata cu scrisoarea plina de ganduri de la sora-mea si cu energiile pozitive pe care i le-am pompat doua zile in sir.

Mi-a zis ca ati facut-o tare fericita cand ati hotarat ma trimiteti la ea. Si m-a pus sa va arat cat de tare. Iaca!