Ca sa nu uit...

Stii sentimentul ala cand te plimbi printr-un oras despre care toata lumea vorbea inainte sa il vezi si iti spunea cat de misto este? Si fiecare iti descria bucatele din el, cladiri, stradute, mirosuri, cum vorbesc si glumesc oamenii iar tu mureai de curiozitate si nerabdare sa ajungi odata? Il stii, practic, aproape ca-n palma. Si cand ajungi in el, respiri tot aerul care se poate respira dintr-odata, memorezi orice detaliu, asculti si tii minte zgomotele, casti urechile la discutiile localnicilor. Esti fericit sa fii, in sfarsit, aici. Parca ai evadat dintr-un loc din care ar fi trebuit sa-ti iei zborul cu mult inainte iar asta te face sa te simti si mai bine. Mai nerabdator sa stii tot si sa faci parte din tot. Vrei sa iti placa.

E un nou inceput. Si senzatiile astea nu vor mai fi niciodata la fel nici in locul asta, nici intr-un alt nou inceput. Ce noroc insa ca poti sa le traiesti, chiar si-un pic, la fiecare capat de drum. Te amagesc ca intreaga calatorie va fi senzationala. Dar ai nevoie de asta la start, nu-i asa?

Vara, demult tare.

Am 12 ani si pana acum, de cate ori am incercat sa imi fac un jurnal, nu am reusit. De ce? Poate ca nu am fost in stare. Pe acesta insa sint foarte sigura ca-l voi avea pentru totdeauna. L-am ales pentru ca are foile ingalbenite de ani, a fost al mamei mele si fiindca, intradevar, imi place.

Aceste randuri la scriu in hambarul bunicilor de la Munteni, pe o scandura, eu stand jos in praf, imbracata intr-o rochie lunga, verde si cu picioarele goale. Vantul sufla cu putere afara, dar aici inautru e bine.

Cand am facut acest jurnal, l-am facut cu un gand: sa dau de el peste cativa ani si sa-mi amintesc de clipele fericite ale copilariei, de lucrurile la care tin enorm, care au o insemnatate pentru mine. Revazandu-l o sa-mi aduc aminte de aceasta zi, de persoane la care tin, persoane pe care le iubesc.

Prietenele mele, M.C., persoana cu care ma impac foarte bine, care imi este cea mai buna prietena si careia ii destanui totul, acelasi lucru fiind valabil si pentru ea. Tinem una la alta si cu siguranta nu ne vom uita niciodata. S.B., o fata care este tot prietena mea dar nu asa apropiata cum este Miha. E destul de modesta dar...Oricum, ne impacam bine si asta conteaza. Sa ai prieteni. Prea multi nu e bine.

C.S. si A.C., doua fete destul de prietenoase, dar C. e copilaroasa, alintata iar A. este prea modesta, prea se mira de unele lucruri care mie mi se par normale. Ele doua nu sunt genul meu, dar oricum tin la ele.

Este, de asemenea, V.J., un bun amic, baiat cu care te impaci foarte bine. Cu toate ca ii cere sfaturi M. mai mult decat mie si ii spune absolut orice problema, ma consider unul dintre prietenii lui. Stam pe aceeasi strada, dar cine stie mai tarziu unde ne vor indrepta pasii vietii!

Acum, in acest an, am cunoscut un baiat pe care pot spune sigur ca il iubesc. Cu toate ca pare imposibil a sti ce e dragostea la aceasta varsta, eu stiu. E absurd, asa este, dar ce sa fac? Ce va urma? Ce voi face? Un mare semn de intrebare.

Cu toate ca am mici probleme cu invatatura sint sigura ca le voi indrepta pe toate. In acest trimestru parintii parca mi-au acordat mai multa intelegere. Si toate notele proaste le-am luat deoarece ma gandeam numai la Mimi si nu prea intra nimic in cap. In ce priveste matematica, nu acesta este motivul adevarat. Motivul adevarat este ca nu am inteles nimic din capitolul "DIVIZIBILITATE" si la teza BUFF! Curand ma voi indrepta si sint aproape sigura ca daca ar sti parintii ce se petrece in sufletul meu, mi-ar acorda mai multa intelegere. Dar daca nu va fi asa, daca nu vor intelege?

As vrea sa mai pot scrie dar acum trebuie sa plec pentru a duce mancare la ratuste. Voi reveni curind.

La rece (cam  -15C) citind, pe scheletul asta se pot rescrie aceleasi povesti din nou si din nou. Nu mai stam ascunsi in hambare cu picioarele in praf sa colectam amintiri in caiete vechi, acum le adunam in tone de fotografii, in ganduri si parerei insirate pe siteuri, bloguri si prin retele diverse. 

Am scrie si acum, oricand si oriunde cate ceva despre o tare buna prietena a noastra pe care o iubim si pe care nu o vom uita niciodata. Ca apoi sa nu ne mai fie prietena, sa o uitam, sa nu o mai vedem niciodata si apoi sa cunoastem o noua tare buna prietena.

Cunoastem si acum 2 fete "destul de prietenoase" cu care ne impacam bine desi nu avem prea multe in comun. Sunt dragute, desi cam gaunoase pe dinautru. Si ori ne prefacem ca nu vedem pentru ca am obosit sa cautam 2 fete negaunoase care de fapt nu exista, ori intrerupem comunicarea dar le pandim pe Facebook si intrebam toti cunoscutii "ce mai stiu de ele".

Si acum exista un Mimi pe care am putea spune sigur ca il iubim. Nu ni se mai pare deloc absurd amorul la varsta asta, doar urmarile lui atunci cand dam cu capul de ele.

Matematica a ramas o drama pentru ca ne obliga sa o folosim cand calculam rate, platim chiriile si numaram orele, iar prea multe, petrecute muncind ca prostii.

Exista mereu un capitol  DIVIZIBILITATE din care nu intelegm nimic si pe care nimeni nu poate sa ni-l explice. Si ori ramanem corijenti pana cand invatam naibii ceva din asta, ori pacalim profu' si pe noi, copiem la teza si ne laudam ca ACUM stim.


Iar de ratuste...nu mai zic. Le hranim in fiecare weekend, noapte de noapte, cand incercam sa ne razbunam pentru toate de mai sus. Acum trebuie sa plec. Dar voi reveni curind!

 

Urasc absurdul

Zilele trecute un prieten a murit in cel mai stupid mod cu putinta. Nu eram prieteni buni, aproape ca ne-am fi putut numi “ de circumstanta”. Intalniri sporadice in diverse contexte, dar o fire tare placuta care-mi transmitea energii pozitive. Un tip vesel, pus pe sotii, istet, lipicios si jucaus. 

Sambata am aflat ca s-a dus. Printr-o intamplare de un absurd pe care l-am mai intalnit o singura data in viata mea, cand o matusa a murit lovindu-se cu capul de tocul unei usi.

De la aflarea vestii, am cazut intr-un hau. Am strans in mine o revolta amestecata cu resemnarea ca astfel de intamplari, prin micimea si stupizenia lor, dar cu un deznodaman atat de tragic, nu pot fi ghicite inainte de a se fi consumat pana la capat. Nu le poti anticipa, nu le poti schimba cursul. Ele vin pur si simplu si te lovesc in moalele capului pana cand iti pierzi echilibrul. Degeaba am incercat sa inteleg ce s-a intamplat, de fapt. Cum a murit, ce-a dus la asta, daca ceva l-as fi putut salva si de ce nimeni n-a prevenit asta? E inutil din doua motive. Niciun raspuns nu l-ar aduce inapoi. Si, apoi, o intamplare absurda si tragica e asa fix pentru ca nu poate fi anticipata sau reparata. E ca un trenulet care porneste repede si nu se mai opreste decat in zid.

Si odata cu moartea acestui baiat dragalas, mintea mea a luat-o razna. Am extrapolat, punand in povestea asta, de fiecare data, alt personaj drag. Mama, sora, bunic, prietena cea mai buna, iubit. Pentru ca un eveniment absurd si tragic i poate intampla oricui, nu-i asa? Poti sa cazi de pe bicla sub rotile de tramvai, poti sa cazi de pe scara si sa te lovesti cu capul de trotuar in curte, poate sa te loveasca un nebun cu masina pe trecerea de pietoni, poti sa aluneci pe o piatra si sa cazi in rapa cand mergi la munte, poti sa faci infarct carand o galeata cu apa. 

Nu esti niciodata pregatit pentru moartea cuiva drag. Niciodata. Stii ca la un moment dat se va intampla. Doar ca momentul asta e stabilit de tine undeva foarte departe. Atat de departe incat amani mereu sa-l iei in calcul. Stii ca bunicii care te-au crescut se pot stinge in oricare zi. Au trecut de 75 de ani, au probleme de sanatate, ii gasesti mai batranei si mai obositi de fiecare data. Chiar si asa, mintea ta (a mea cel putin) nu e pregatita sa bage la sertar informatia. Bunicii vor trai mult si bine, vor veni la nunta ta cu lacrimi in ochi de bucurie, isi vor cunoaste stranepotii si vor fi in casa in care i-ai vazut prima data in viata asta pana  haaaaaaa…..multa vreme. Nu stii cat. Multa si cam atat.

E ciudat, pentru ca, intr-un fel sau altul, ratiunea pierde mereu lupta asta. Stii ca se poate intampla, ai toate argumentele si ar trebui, poate, sa fii pregatit. Sa faci un exercitit de imaginatie, chiar daca unul sumbru. La mine, exercitiul asta se termina mereu cu noduri in gat si plans pana la epuizare. De aia, nici nu vreau sa-l mai fac. 

In cazul oamenilor tineri, sanatosi, aproape de tine prin varsta, preocupari, job, iesit la bere, mers la mare si concerte, cu o traiectroie lina si uniforma, fix asa cum ti-o proiectezi si pe a ta, socul mortii subite e crunt. Iti invalmaseste gandurile, iti taie respiratia, nu stii daca e o gluma, daca sa plangi, daca sa urli, daca sa intrebi de ce. Esti impietrit si ramai asa. Golit pe dinautru.

Saptamana trecuta pe vremea asta, era si el la job, isi batea capul cu treaba, se prostea pe la birou, se tachina cu gagica-sa, fuma ceva, facea planuri de weekend. Era vesel si era viu. Acu’ nu mai e. Si am ramas prinsa in panica asta a absurditatii lucrurilor pe care sunt constienta ca nu o pot struni. Gandirea logica a fost infranta.

O marfa la piata nu e niciodata ce pare a fi

In copilarie, am mers de multe ori la piata cu bunicii mei. Aveau gradina mare, pamant si vara deveneau precupeti. Am invatat cum se culeg ardeii, cum se repica rosiile, cum se leaga zarzavatul, cum se da "fata comerciala" marfurilor si cum se numara banii. Banii se numarau, dar cu maini crapate de soare, bataturi si frunti asudate.

Mergeam la piata cu ei in diverse orase. Marfa frumoasa si sanatoasa, cultivata cu pricepere si fara niciun strop de chimicale. Erau resurse financiare putine atunci si posibilitati restranse in privinta substantelor ajutatoare. Singurul ingrasamant folosit era balegarul putrezit.

Treaba incepea primavara cand intr-un solar urias se semanau culturile: ardei, vanata, gososari. Se udau si se pliveau in fiecare zi. Apoi, cand rasareau, cele mai firave erau sacrificate iar cele mai sanatoase puse in pahare speciale. Acolo cresteau pana cand erau numai bune de plantat in gradina. Munca grea, desfasurare de forte uriasa. In genunchi, aplecati, tarandu-se printre table (asa se cheama parcela micuta pe care o pregatesti in gradina sa cultivi ceva) de dimineata pana seara. 

Dupa marea plantare, urma etapa de ingrijire. Udat, sapat, iar udat, iar sapat. Culturile nu se uda vara in amiaza mare, cand e vipia cea rea pentru ca ucizi plantele. (ei spuneau ca se "oparesc"). Imi amintesc cum bunicu se trezea la 4 dimineata sa puna pompa si furtunele in functiune. Statea in cizme de cauciuc si intr-un halat albastru tocit, alergand singur intr-o gradina uriasa sa mute furtune, sa sape santulele, sa pazeasca tablele incat sa nu fie inundate, si tot asa. Dimineata de la 4 la 8 sau noaptea de la 9 la 12. 

Apoi urma "culesul". Cand trebuiau culesi ardeii, se chemau vecini de pe ulita si copiii. Pentru mine era placut, ca ascultam povesti de oameni mari si glume sanatoase de oameni simpli de la tara. Procedeul era usurel dar obositor din cauza repetitivitatii. Culegeai ardeii intr-o galeata. Cand se umplea galeata, o duceai pe alee si cineva trebuia sa te ajute sa ii pui in sac. Sacii erau apoi dusi in curte, pe prispa. De acolo, incarcati in aceeasi noapte sau a doua zi de dimineata (tot la 3-4) in masina, plecau la piata. Daca aveam si vinete, mie imi revenea sarcina sa le sterg pe fiecare in parte cu o carpa moale. Trebuiau sa fie curate si lucioase ca sa arate bine la taraba. Am sters mii de vinete in copilarie si am cules mii de ardei.

La piata ajungeai …cand ajungeai. Daca era un oras din apropiere, dimineata la 8 te tocmeai déjà cu clientii. Daca era marfa multa si plecam departe, ajungeam seara sau chiar a doua zi. Nu s-au sfiit de distanta niciodata. Pretul era un motiv pentru care au batut tara in lung si-n lat (iar eu cateodata cu ei), ca sa obtina macar un mic profit peste banii cheltuti cu munca. Am ajuns la Iasi, la Miercurea Ciuc, la Sebes si in cotloane de munte unde nu cresteau nici ardei frumosi, nici vinete, nici pepeni. (bunicii mei locuiesc intr-un sat din jud. Galati)

La destinatie, se muncea iar mult. Se descarcau saci cu marfa, lazi cu rosii sau tone de pepeni (asta-I alta poveste, merita spusa separat). Apoi se aseza marfa pe categorii, se stergea de praf, se bibilea. Si apoi, se statea in picioare langa masuta cu legume, asteptand primii clienti.

Si atunci, istovit de munca si ore de nesomn, cu tarana inca intre unghii, urma sa intampini doamnele de la oras. 

Exista o tipologie de cumparatori pe care o detest profund si poate asta mi se trage din experienta mea de precupeata. Sunt cucoanele alea coafate, care-si tin sprancenele in sus de parca mereu le pute ceva, care ravasesc cu varful degetelor marfa ta, fluturand un aer plictist si superior.

" Cum dai ardeii?'

" Pofiti, doamna. 1 leu kg. De gradina, proaspat adusi"

" 1 leu? (ochi dati peste cap, mainile rascolesc déjà toata gramada aranjata cu grija de dimineata) Hai 50 de bani!"

" Dar e marfa frumoasa, doamana, stiti…50 de bani…"

" Hai ca-ti iau 2 kg. (uaaaau) Uite, mai au si pete, nu-s chiar asa carnosi…"

Si in secunda aia inghiti in sec si incerci sa-ti pastrezi demnitatea. Nu-i spui "du-te dracului cucoana, ca din fotoliul tau de acasa n-ai cum sa stii cat am muncit pentru ardeii astia". Nu. Ii spui politicos ca nu se poate. Nu poti sa-I vinzi atat de ieftin.

Ea pleaca scarbita si revoltata ca ai atata incapatanare.

" Ei, tine-ti marfa!". 

Pana la urma, oamenii vin si-ti cumpara marfa. Recunosc calitatea si recunosc pretul corect. Nu ramai niciodata cu ea, daca e buna si daca ai un pic de talent sa iti atragi clientii. Bunicul meu era un artist. Uneori indupleca chiar si femeile alea scarboase, dar asta pentru ca avea spirit de mic "afacerist" si-si urmarea interesul.

Ce vreau sa spun este ca in spatele oricarei tarabe se afla poveste unor oameni, de cele mai multe ori chinuiti, care muncesc de la sar capacele si care isi depasesc propriile puteri incercand sa-si castige traiul. Se afla bunici harnici si incapatanati sau parinti care strang bani pentru reparatii la casa sau scoala copiilor. Fiecare kg de ardei inseamna munca neoprita din martie pana toamna tarziu. Dimineti cu picioarele in apa rece, zile de carat saci in spate dupa o tura de noapte si drumuri batute in soare. Nu vorbesc de speculanti si de baietii de la Bucur Obor din cauza carora taranii nu-si mai au loc in piata. Nici de marii agricultori (si in cazul lor e munca enorma, dar pe care nu o fac neaparat cu propriile maini), angrosisti sau alt tip de afacerist. Vorbesc de oameni ca bunicii mei. 

Deci inainte sa ridicati o spranceana sau sa strambati din nas, faceti ochii mari la omul care va pune ardeii si merele in cantar. S-ar putea sa nu vreti sa va mai tocmiti cu el.

Secrete pentru Pinguina

Fara introducere, explicatii sau vreo logica in ordinea alegerilor. Ce-mi amitesc sa stiu despre mine, nepovestite inca voua.


1. Cand aveam vreo 2 sau 3 ani, am mancat pamant din gradina. Eram cu bunica in vie iar pamantul era proaspat sapat. Mirosea intr-un fel care mi-a stranit, iaca,  o mare pofta.

2. Tot prin epoca aia, era cat pe ce sa omor un bebe. Il cheama Ionut si era vecin cu mine, la tara, la bunici. Avea cateva luni si maica-sa m-a lasat cu el in camera sa am grija sa nu cada din pat cat ea trebaluia pe afara. Cum plodul a inceput sa planga ingrozitor, m-am gandit sa-l linistesc. I-am pus o pernuta pe fata si m-am asezat pe ea. Salvarea a fost maica-sa, care chiar atunci a intrat. Si da, mi-am luat-o pe cocoasa...:d

3. La gradinita m-am indragostit de un baiat, Andrei. I-am scris un bilet si l-am impachetat intr-o surpriza de la guma Turbo pe care apoi am ascuns-o sub mocheta in camera mea, asteptand cea mai potrivita zi sa i-o dau. Evident, mama a gasit surpriza iar Andrei n-a mai aflat niciodata cat l-am iubit.

4. Am facut informatica 8 ani . Din clasa a V-a pana intra-a XII-a. Niciodata, dar NICIODATA n-am inteles si n-am stiut sa rezolv probleme din acelea cu algoritm- cerculete, patretele in care scriai tot felul de comenzi in Pascal, C++ si altele. Ma scoteau profii la tabla si ma uitam ca mata intr-un calendar chinezesc. Dupa cate-un 2 sau 3 imi luam revansa la extemporale, cand ma ajuta colega de banca. La bac, am scos totusi un miraculos 8.

5. Mi-e frica de lifturi de mor. Daca am 7 etaje de urcat, folosesc totusi liftul (lenea invinge) dar de fiecare  ma trec toate caldurile pana la destinatie.

6. Nu pot sa ma cert cu oamenii. Chiar daca am dreptate, chiar daca fac repetitii inainte (ce spun, cum reationez, ce raspund), nu pot sa o fac. Si daca totusi o fac, cu eforturi majore, mi se face inima cat un purice si mainile imi tremura necontrolat.

7. Cand aveam vreo 9 ani, am avut o pereche de colanti roz, stralucitori, adusi din Germania. Pe care i-am si purtat.Nimeni nu mai avea din aia si eram tare mandra de ei. Mda...stiu...

Cu drag, de la mama.

Vineri seara am decolat din Bucuresti cu o scrisoare, un teanc de poze si un rucsac plin de emotii. Trei ore le-am carat peste munti si mari in drum catre mama. Cand am aterizat in Barcelona, am tras adanc aer in piept si mi-am pus costumul de eroina.  Apoi l-am sunat pe unchiul meu sa vad unde e si cum ne intalnim. Am conversat in spaniola ca sa pastram surpriza pana la capat. Apoi am asteptat cuminte, numarand bataile inimii in timp ce-mi repetam “ nu plangi, nu plangi, nu plangi!”.

Cineva m-a strigat. Zece metri mai incolo, dintr-un furnicar de oameni straini, mama s-a desprins si a inceput sa alerge spre mine. Avea jacheta ei gri, pantalonii negri, parul prins in coc si ochelari in varful nasului. A alergat spre mine cu ambele maini stranse peste gura ca sa isi mai potoleasca plansul. Eu nu l-am oprit pe al meu. Ne-am luat in brate si am stat stranse asa vreo doua minute fara sa ne dezlipim. Nu ne mai vazusem de trei luni.

A urmat o seara plina in care ne-am povestit fiecare de-a fir a par ce-am facut in timpul asta. O masa hazlie in familie, cu unchi, matusa, verisor, mancare buna si vin rosu. Mama a chicotit tot timpul, punand din nou si din nou aceeasi intrebare “ Chiar asa mai mami, ti-au facut prietenii tai cadoul asta? Chiar te-au trimis ei la mine?”  Mi-a zis ca sunt tare norocoasa ca va am. 

Noaptea am dormit in aceeasi camera. Vreo ora am stat in pat, in bratele ei, si ne-am povetsit lucruri in soapta. Numai ale noastre…Apoi am amuzat-o cu tot felul de intamplari tampite pe care i le-am relatat cu maximum de caraghiosenie de care sunt capabila. Ca sa o scot din tensiunea in care clocotise la foc mic de atata vreme.

A plecat in noiembrie. A trecut mai intai prin Belgia, incercand sa gaseasca un “mai bine”. S-a oprit apoi la fratele ei in Spania, pe malul Mediteranei, cu aceeasi intentie. O promisiunea a tinut-o pe tusa mai bine de o luna. Zi de zi a stat la masuta ei, cu toata concentrarea si rabdare de care mai poate da dovada o femeie de 50 de ani, sa invete spaniola. Carti, dictionare si zeci de intrebari puse rudelor noastre. Insa, in fiecare noapte isi dorea  sa vina acasa. Stia ca nu se poate, asa ca plangea pana adormea.

Cand am ajuns, am prins-o la buza unei prapastii. Exact dupa prima ei saptamana de lucru, in preajma unor oameni care au speriat-o cumplit. Nu vorbeste si nu intelege inca spaniola prea bine iar asta ii naste un trillion de frustrari. Se teme ca intrepreteaza gresit ce i se spune si se enerveaza ca nu poate exprima clar si exact in cuvinte tot ce are de spus. Se incapataneaza sa se gandeasca la timpurile si conjugarile verbelor, articole si forme de plural ca sa nu faca greseli. Se poticneste in detalii pentru ca e prea implicata ca sa mai vada poza mare. Se simte ranita cand nu primeste reactiile pe care si le-ar dori. Ia totul personal, pentru ca spera sa gaseasca o familie, nu niste angajatori. Nu doarme noaptea de teama a ce va avea de facut a doua zi iar diminetile incep cu palpitatii. Vrea totul deodata si ii e o frica ingrozitoare de esec. 

Sambata dimineata m-am trezit cu ea langa mine si cu sunet de valuri sparte. Ne-am baut cafeaua repede si am iesit la plimbare doar noi doua. Si ne-am plimbat pe plaja, de-a lungul marii, intr-o tara straina, insorita si haina in acelasi timp. 

Orele alea  au fost o experienta complet noua pentru amandoua. Rolurile se inversasera cumva si asta ne-a pus in situatii bizare. Acum ea plecase de acasa intr-o provocare iar eu o incurajam. Acum ea descoperea lucruri iar eu ii aratam cai. Mi-am simtit inima stransa, stiind ca o las iar acolo. Dar a fost si o eliberare amestacata cu entuziasm. Mama mea o ia de la capat intr-un film cu totul si cu totul diferit fata de cele in care fusese pana acum. E intr-o lume pe care n-a mai vazut-o nici macar in treacat pana acum. Invata o limba si obiceiuri noi. Cunoaste oameni atat de diferiti fata de cei cu care interactiona inainte. Invata sa foloseasca messengerul si sa conduca in orase necunoscute. Invata sa fie curajoasa si independenta. 

Zilele au trecut repede, pline de plimbari si povesti. Le-am incarcat cat am putut cu incurajari, sfaturi, promisiuni, scenarii pozitive asupra viitorului ei acolo. S-a straduit cat a putut sa ma creada. 

Duminica a trebuit sa plece spre orasul in care lucreaza. Am condus-o la gara sub un soare de vara si un potop de lacrimi. M-a tinut strans de mana pana a urcat in tren. Mi-a spus ca ii e frica si nu mai vrea sa se intoarca  acolo. Am dojenit-o putin dar i-am promis ca nu e nicio tragedie daca se intoarce. Sa vina acasa cu mine si sa gasim solutii aici. Varianta asta n-a fost convingatoare asa ca a urcat hotarata. Am ramas in gara pe o banca insorita, plangand dupa trenul care mi-a rapit mama . Mi-am recapatat linistea dupa aceea la buza marii, sperand la un deznodamant fericit. Sau macar linistit. Dupa vreo doua ore, cand si-a potolit plansul si fricile, m-a sunat vesela. Ajunsese acasa cu bine, era incarcata cu scrisoarea plina de ganduri de la sora-mea si cu energiile pozitive pe care i le-am pompat doua zile in sir.

Mi-a zis ca ati facut-o tare fericita cand ati hotarat ma trimiteti la ea. Si m-a pus sa va arat cat de tare. Iaca!

Bizara onomastica a bunicii mele

Cu fix 28 de ani in urma, apaream. Prima fiinta in miniatura, bipeda si vie, din intreaga familie. Una pereche de parinti tineri, doua perechi de bunici inlacrimati de bucurie. Din cei 4 bunici, 2 m-au luat in primire cand aveam exact 3 luni. De atunci, mi-au mai dat drumul abia peste vreo 6 ani, cand trebuia sa merg la scoala.

Trei sferturi din omul care sunt azi se datoareaza bunicii care m-a crescut. De la principii, convingeri, valori, pana la felul in care tai zarzavatul cand fac ciorba. O alint mamaica si azi. E singura fiinta din viata mea pentru care am dezvoltat un atasament mistic. Un atasament atat de adanc, incat, atunci cand venea in vizita la Focsani, o saptamana intreaga dupa plecarea ei, ii purtam capotul si dormeam pe aceeasi perna doar ca sa-i simt mirosul. 

Atunci imi era tare draga pentru ca ma crescuse cu mare grija si ma invatase o gramada de lucruri. Era buna si dragastoasa. Apoi am iubit-o cu totul, pentru tot ceea ce era. Pentru puterea, hotararea si incapatanarea cu care isi tinea in picioare gospodaria si familia. Pentru simplitatea femeii de la tara imbinata uluitor cu emanciparea si cochetaria unei doamne.  Pentru harnicia, priceperea si ambitia de a vrea si de a face mai mult si mai bine. 

Au trecut o gramada de ani de atunci. Prima data am plecat de la ea la 50 km distanta pentru scoala, apoi la 200 pana la Bucuresti.  Vorbesc de cateva ori pe saptamana cu ea la telefon si o vad cam o data pe luna. A ramas neschimbata. Si legatura noastra la fel. 

Am petrecut vacanta si Sarbatorile impreuna. De Anul Nou, cand isi sarbatorea si onomastica, eram la masa impreuna. Bunica, eu, sora mea si o verisoara. Si cand ciocneam sa-i spunem la multi ani, ne-a tinut un discurs. Nu ne-a facut urari, nu ne-a spus pilde si nu ne-a dat sfaturi pentru mai tarziu. Ne-a rugat doar ca atunci cand o sa moara, sa stam toate nepoatele langa ea. Sa ne facem cafea si sa ne-o bem langa ea, impreuna. A fost pentru prima data cand a vorbit cu atata angajament despre asta. Mi s-a parut ingrozitoare imaginea si ideea. Mi s-a parut sinistru sa ne spuna asta asa de senina, de parca ne-ar fi anuntat ce planuieste sa puna in gradina la primavara. N-am stiut cum sa reactionez fata de ea. Iar de atunci, cea mai mare nedumerire a mea e cum sa procedez cu mine?  Ea era singurul meu erou nemuritor. Iar acum incearca sa-mi vanda gogosi cum ca …