Urasc absurdul

Zilele trecute un prieten a murit in cel mai stupid mod cu putinta. Nu eram prieteni buni, aproape ca ne-am fi putut numi “ de circumstanta”. Intalniri sporadice in diverse contexte, dar o fire tare placuta care-mi transmitea energii pozitive. Un tip vesel, pus pe sotii, istet, lipicios si jucaus. 

Sambata am aflat ca s-a dus. Printr-o intamplare de un absurd pe care l-am mai intalnit o singura data in viata mea, cand o matusa a murit lovindu-se cu capul de tocul unei usi.

De la aflarea vestii, am cazut intr-un hau. Am strans in mine o revolta amestecata cu resemnarea ca astfel de intamplari, prin micimea si stupizenia lor, dar cu un deznodaman atat de tragic, nu pot fi ghicite inainte de a se fi consumat pana la capat. Nu le poti anticipa, nu le poti schimba cursul. Ele vin pur si simplu si te lovesc in moalele capului pana cand iti pierzi echilibrul. Degeaba am incercat sa inteleg ce s-a intamplat, de fapt. Cum a murit, ce-a dus la asta, daca ceva l-as fi putut salva si de ce nimeni n-a prevenit asta? E inutil din doua motive. Niciun raspuns nu l-ar aduce inapoi. Si, apoi, o intamplare absurda si tragica e asa fix pentru ca nu poate fi anticipata sau reparata. E ca un trenulet care porneste repede si nu se mai opreste decat in zid.

Si odata cu moartea acestui baiat dragalas, mintea mea a luat-o razna. Am extrapolat, punand in povestea asta, de fiecare data, alt personaj drag. Mama, sora, bunic, prietena cea mai buna, iubit. Pentru ca un eveniment absurd si tragic i poate intampla oricui, nu-i asa? Poti sa cazi de pe bicla sub rotile de tramvai, poti sa cazi de pe scara si sa te lovesti cu capul de trotuar in curte, poate sa te loveasca un nebun cu masina pe trecerea de pietoni, poti sa aluneci pe o piatra si sa cazi in rapa cand mergi la munte, poti sa faci infarct carand o galeata cu apa. 

Nu esti niciodata pregatit pentru moartea cuiva drag. Niciodata. Stii ca la un moment dat se va intampla. Doar ca momentul asta e stabilit de tine undeva foarte departe. Atat de departe incat amani mereu sa-l iei in calcul. Stii ca bunicii care te-au crescut se pot stinge in oricare zi. Au trecut de 75 de ani, au probleme de sanatate, ii gasesti mai batranei si mai obositi de fiecare data. Chiar si asa, mintea ta (a mea cel putin) nu e pregatita sa bage la sertar informatia. Bunicii vor trai mult si bine, vor veni la nunta ta cu lacrimi in ochi de bucurie, isi vor cunoaste stranepotii si vor fi in casa in care i-ai vazut prima data in viata asta pana  haaaaaaa…..multa vreme. Nu stii cat. Multa si cam atat.

E ciudat, pentru ca, intr-un fel sau altul, ratiunea pierde mereu lupta asta. Stii ca se poate intampla, ai toate argumentele si ar trebui, poate, sa fii pregatit. Sa faci un exercitit de imaginatie, chiar daca unul sumbru. La mine, exercitiul asta se termina mereu cu noduri in gat si plans pana la epuizare. De aia, nici nu vreau sa-l mai fac. 

In cazul oamenilor tineri, sanatosi, aproape de tine prin varsta, preocupari, job, iesit la bere, mers la mare si concerte, cu o traiectroie lina si uniforma, fix asa cum ti-o proiectezi si pe a ta, socul mortii subite e crunt. Iti invalmaseste gandurile, iti taie respiratia, nu stii daca e o gluma, daca sa plangi, daca sa urli, daca sa intrebi de ce. Esti impietrit si ramai asa. Golit pe dinautru.

Saptamana trecuta pe vremea asta, era si el la job, isi batea capul cu treaba, se prostea pe la birou, se tachina cu gagica-sa, fuma ceva, facea planuri de weekend. Era vesel si era viu. Acu’ nu mai e. Si am ramas prinsa in panica asta a absurditatii lucrurilor pe care sunt constienta ca nu o pot struni. Gandirea logica a fost infranta.

O marfa la piata nu e niciodata ce pare a fi

In copilarie, am mers de multe ori la piata cu bunicii mei. Aveau gradina mare, pamant si vara deveneau precupeti. Am invatat cum se culeg ardeii, cum se repica rosiile, cum se leaga zarzavatul, cum se da "fata comerciala" marfurilor si cum se numara banii. Banii se numarau, dar cu maini crapate de soare, bataturi si frunti asudate.

Mergeam la piata cu ei in diverse orase. Marfa frumoasa si sanatoasa, cultivata cu pricepere si fara niciun strop de chimicale. Erau resurse financiare putine atunci si posibilitati restranse in privinta substantelor ajutatoare. Singurul ingrasamant folosit era balegarul putrezit.

Treaba incepea primavara cand intr-un solar urias se semanau culturile: ardei, vanata, gososari. Se udau si se pliveau in fiecare zi. Apoi, cand rasareau, cele mai firave erau sacrificate iar cele mai sanatoase puse in pahare speciale. Acolo cresteau pana cand erau numai bune de plantat in gradina. Munca grea, desfasurare de forte uriasa. In genunchi, aplecati, tarandu-se printre table (asa se cheama parcela micuta pe care o pregatesti in gradina sa cultivi ceva) de dimineata pana seara. 

Dupa marea plantare, urma etapa de ingrijire. Udat, sapat, iar udat, iar sapat. Culturile nu se uda vara in amiaza mare, cand e vipia cea rea pentru ca ucizi plantele. (ei spuneau ca se "oparesc"). Imi amintesc cum bunicu se trezea la 4 dimineata sa puna pompa si furtunele in functiune. Statea in cizme de cauciuc si intr-un halat albastru tocit, alergand singur intr-o gradina uriasa sa mute furtune, sa sape santulele, sa pazeasca tablele incat sa nu fie inundate, si tot asa. Dimineata de la 4 la 8 sau noaptea de la 9 la 12. 

Apoi urma "culesul". Cand trebuiau culesi ardeii, se chemau vecini de pe ulita si copiii. Pentru mine era placut, ca ascultam povesti de oameni mari si glume sanatoase de oameni simpli de la tara. Procedeul era usurel dar obositor din cauza repetitivitatii. Culegeai ardeii intr-o galeata. Cand se umplea galeata, o duceai pe alee si cineva trebuia sa te ajute sa ii pui in sac. Sacii erau apoi dusi in curte, pe prispa. De acolo, incarcati in aceeasi noapte sau a doua zi de dimineata (tot la 3-4) in masina, plecau la piata. Daca aveam si vinete, mie imi revenea sarcina sa le sterg pe fiecare in parte cu o carpa moale. Trebuiau sa fie curate si lucioase ca sa arate bine la taraba. Am sters mii de vinete in copilarie si am cules mii de ardei.

La piata ajungeai …cand ajungeai. Daca era un oras din apropiere, dimineata la 8 te tocmeai déjà cu clientii. Daca era marfa multa si plecam departe, ajungeam seara sau chiar a doua zi. Nu s-au sfiit de distanta niciodata. Pretul era un motiv pentru care au batut tara in lung si-n lat (iar eu cateodata cu ei), ca sa obtina macar un mic profit peste banii cheltuti cu munca. Am ajuns la Iasi, la Miercurea Ciuc, la Sebes si in cotloane de munte unde nu cresteau nici ardei frumosi, nici vinete, nici pepeni. (bunicii mei locuiesc intr-un sat din jud. Galati)

La destinatie, se muncea iar mult. Se descarcau saci cu marfa, lazi cu rosii sau tone de pepeni (asta-I alta poveste, merita spusa separat). Apoi se aseza marfa pe categorii, se stergea de praf, se bibilea. Si apoi, se statea in picioare langa masuta cu legume, asteptand primii clienti.

Si atunci, istovit de munca si ore de nesomn, cu tarana inca intre unghii, urma sa intampini doamnele de la oras. 

Exista o tipologie de cumparatori pe care o detest profund si poate asta mi se trage din experienta mea de precupeata. Sunt cucoanele alea coafate, care-si tin sprancenele in sus de parca mereu le pute ceva, care ravasesc cu varful degetelor marfa ta, fluturand un aer plictist si superior.

" Cum dai ardeii?'

" Pofiti, doamna. 1 leu kg. De gradina, proaspat adusi"

" 1 leu? (ochi dati peste cap, mainile rascolesc déjà toata gramada aranjata cu grija de dimineata) Hai 50 de bani!"

" Dar e marfa frumoasa, doamana, stiti…50 de bani…"

" Hai ca-ti iau 2 kg. (uaaaau) Uite, mai au si pete, nu-s chiar asa carnosi…"

Si in secunda aia inghiti in sec si incerci sa-ti pastrezi demnitatea. Nu-i spui "du-te dracului cucoana, ca din fotoliul tau de acasa n-ai cum sa stii cat am muncit pentru ardeii astia". Nu. Ii spui politicos ca nu se poate. Nu poti sa-I vinzi atat de ieftin.

Ea pleaca scarbita si revoltata ca ai atata incapatanare.

" Ei, tine-ti marfa!". 

Pana la urma, oamenii vin si-ti cumpara marfa. Recunosc calitatea si recunosc pretul corect. Nu ramai niciodata cu ea, daca e buna si daca ai un pic de talent sa iti atragi clientii. Bunicul meu era un artist. Uneori indupleca chiar si femeile alea scarboase, dar asta pentru ca avea spirit de mic "afacerist" si-si urmarea interesul.

Ce vreau sa spun este ca in spatele oricarei tarabe se afla poveste unor oameni, de cele mai multe ori chinuiti, care muncesc de la sar capacele si care isi depasesc propriile puteri incercand sa-si castige traiul. Se afla bunici harnici si incapatanati sau parinti care strang bani pentru reparatii la casa sau scoala copiilor. Fiecare kg de ardei inseamna munca neoprita din martie pana toamna tarziu. Dimineti cu picioarele in apa rece, zile de carat saci in spate dupa o tura de noapte si drumuri batute in soare. Nu vorbesc de speculanti si de baietii de la Bucur Obor din cauza carora taranii nu-si mai au loc in piata. Nici de marii agricultori (si in cazul lor e munca enorma, dar pe care nu o fac neaparat cu propriile maini), angrosisti sau alt tip de afacerist. Vorbesc de oameni ca bunicii mei. 

Deci inainte sa ridicati o spranceana sau sa strambati din nas, faceti ochii mari la omul care va pune ardeii si merele in cantar. S-ar putea sa nu vreti sa va mai tocmiti cu el.