Adevarurile care iti intra in ochi sunt cel mai greu de observat. Sunt atat de mari si rotunde incat, la un moment dat, nu stii de unde sa le apuci si ce sa faci cu ele. Asa ca te prefaci ca nu le mai vezi. Dupa care, negand si iarasi negand, inveti sa traiesti cu ele. Din nefericire, nu exista "clubul celor care se mint pe ei insisi" asa cum exista cercul alcoolicilor anonimi. Din fericre, exista totusi oameni apropiati care iti dau doua palme si iti insira totul pe masa, fara menajamente. In definitiv, daca tu te minti, ce sens are sa te mai minta si ei? Problema e ca odata ce ai vazut the big picture, ai inteles despre ce e vorba si stii ca in punctul asta e musai sa faci ceva, intri in panica.
Nu e putina vreme de cand ma multumesc cu jumatati de masura. De fiecare data cand paharul e umplut pe jumatate, ma consolez cu jumatatea plina, amanand la nesfarist umplerea celeilalte jumatati. Exemple sunt multe, si nu ma sfiesc sa le scriu negru pe alb.
Am ales sa fac un master, imediat dupa terminarea facultatii. Din cauza jobului, am facut si compromisul de a-l urma la ID, gandindu-ma ca e doar o chestiune de mecanism nu si de calitate a "invataturilor" primite. M-am inselat teribil. Si inca de la sfarsitul primului semestru din cele patru am simtit ca fac acest master doar ca sa fie facut si sa am patalamaua la mana peste cativa ani. Mi-a trecut prin cap la un moment dat sa renunt. Sa caut ceva ce mi-ar fi placut mai mult, ce m-ar fi motivat mai mult si m-ar fi lasat, la sfarsit, cu bucuria unui lucru bine facut. Evident, n-am renuntat, insirandu-mi o suma de motive: timpul oricum irosit pana in punctul ala, banii cheltuiti, teama ca nu ma voi mobliza sa o iau de la capat. L-am terminat, dar cu un gust amar.
Am renuntat la prima mea slujba pentru una care se profila mai interesanta, mai creativa si mai ofertanta ca timp si metoda de lucru. Nu m-am inselat. Cel putin in prima instanta. Era mai interesanta si mai creativa. Aveam putina birocratie si mult timp liber. Dar niciuna dintre toatea astea nu s-a dovedit pe masura asteptarilor mele. Mi-am dat seama ca ce mi s-a parut mie spectaculos n-a fost decat noutatea lucrurilor pe care le faceam. Mirarea in fata oricarui proiect nou, dus la capat cu succes si oarecum de una singura.
Dupa care, au aparaut frustrarile. Senzatia ca totul se intampla in graba, nimeni nu are rabdare ca ideile sa se coaca si lucrurile sa iasa cum ar trebui, ca oamenii din jurul meu sunt grabiti si nesiguri, ca n-am cu cine colabora si nici prea multa lume de la care pot invata. Ca totul e o forma fara substanta si ca iarasi fac o treaba doar ca sa fie facuta.
Pe de cealalta parte, lasitatea sau comoditatea (sau ambele la un loc) nu m-au lasat sa depasesc aceasta linie. Sa trec de granita in care totul e caldut si cuminte, sigur si pus la adapost. N-am facut revolutie la birou, luptandu-ma ca lucrurile sa se faca asa cum simteam eu ca trebuie. Nu am parat sefilor incompetenta colegilor mei. Si n-am cautat alt loc de munca. Si de data asta m-au salvat pretextele. Nu e timp, nu sunt bani, nu e moral sa uneltesti impotriva colegilor, nu plec in alta parte pentru ca e riscant, e criza, e vreme rea afara.
Am primit doua palme. Care mi-au turnat paharul ala pe jumatate plin cu apa rece fix in cap. Cat naiba sa si dormi? Si daca nu renunti acum la compromisuri ca sa iti cauti drumul, chit ca e cu gropi si bolovani, cum naiba sa ajungi unde vrei? Acolo unde iti tot planifici, amanand cu inca o zi, o luna sau un an?
Pana la urma, cea mai grea intrebare este de ce totusi nu faci toate astea? Pentru ca nu poti sau pentru ca nu vrei?
Mda. Maybe i'll wait to get 30. Or maybe not.
