mada-n-luna

Vara, demult tare.

2012-01-31T22:32:00.000+02:00

Am 12 ani si pana acum, de cate ori am incercat sa imi fac un jurnal, nu am reusit. De ce? Poate ca nu am fost in stare. Pe acesta insa sint foarte sigura ca-l voi avea pentru totdeauna. L-am ales pentru ca are foile ingalbenite de ani, a fost al mamei mele si fiindca, intradevar, imi place.

Aceste randuri la scriu in hambarul bunicilor de la Munteni, pe o scandura, eu stand jos in praf, imbracata intr-o rochie lunga, verde si cu picioarele goale. Vantul sufla cu putere afara, dar aici inautru e bine.

Cand am facut acest jurnal, l-am facut cu un gand: sa dau de el peste cativa ani si sa-mi amintesc de clipele fericite ale copilariei, de lucrurile la care tin enorm, care au o insemnatate pentru mine. Revazandu-l o sa-mi aduc aminte de aceasta zi, de persoane la care tin, persoane pe care le iubesc.

Prietenele mele, M.C., persoana cu care ma impac foarte bine, care imi este cea mai buna prietena si careia ii destanui totul, acelasi lucru fiind valabil si pentru ea. Tinem una la alta si cu siguranta nu ne vom uita niciodata. S.B., o fata care este tot prietena mea dar nu asa apropiata cum este Miha. E destul de modesta dar...Oricum, ne impacam bine si asta conteaza. Sa ai prieteni. Prea multi nu e bine.

C.S. si A.C., doua fete destul de prietenoase, dar C. e copilaroasa, alintata iar A. este prea modesta, prea se mira de unele lucruri care mie mi se par normale. Ele doua nu sunt genul meu, dar oricum tin la ele.

Este, de asemenea, V.J., un bun amic, baiat cu care te impaci foarte bine. Cu toate ca ii cere sfaturi M. mai mult decat mie si ii spune absolut orice problema, ma consider unul dintre prietenii lui. Stam pe aceeasi strada, dar cine stie mai tarziu unde ne vor indrepta pasii vietii!

Acum, in acest an, am cunoscut un baiat pe care pot spune sigur ca il iubesc. Cu toate ca pare imposibil a sti ce e dragostea la aceasta varsta, eu stiu. E absurd, asa este, dar ce sa fac? Ce va urma? Ce voi face? Un mare semn de intrebare.

Cu toate ca am mici probleme cu invatatura sint sigura ca le voi indrepta pe toate. In acest trimestru parintii parca mi-au acordat mai multa intelegere. Si toate notele proaste le-am luat deoarece ma gandeam numai la Mimi si nu prea intra nimic in cap. In ce priveste matematica, nu acesta este motivul adevarat. Motivul adevarat este ca nu am inteles nimic din capitolul "DIVIZIBILITATE" si la teza BUFF! Curand ma voi indrepta si sint aproape sigura ca daca ar sti parintii ce se petrece in sufletul meu, mi-ar acorda mai multa intelegere. Dar daca nu va fi asa, daca nu vor intelege?

As vrea sa mai pot scrie dar acum trebuie sa plec pentru a duce mancare la ratuste. Voi reveni curind.

La rece (cam -15C) citind, pe scheletul asta se pot rescrie aceleasi povesti din nou si din nou. Nu mai stam ascunsi in hambare cu picioarele in praf sa colectam amintiri in caiete vechi, acum le adunam in tone de fotografii, in ganduri si parerei insirate pe siteuri, bloguri si prin retele diverse.

Am scrie si acum, oricand si oriunde cate ceva despre o tare buna prietena a noastra pe care o iubim si pe care nu o vom uita niciodata. Ca apoi sa nu ne mai fie prietena, sa o uitam, sa nu o mai vedem niciodata si apoi sa cunoastem o noua tare buna prietena.

Cunoastem si acum 2 fete "destul de prietenoase" cu care ne impacam bine desi nu avem prea multe in comun. Sunt dragute, desi cam gaunoase pe dinautru. Si ori ne prefacem ca nu vedem pentru ca am obosit sa cautam 2 fete negaunoase care de fapt nu exista, ori intrerupem comunicarea dar le pandim pe Facebook si intrebam toti cunoscutii "ce mai stiu de ele".

Si acum exista un Mimi pe care am putea spune sigur ca il iubim. Nu ni se mai pare deloc absurd amorul la varsta asta, doar urmarile lui atunci cand dam cu capul de ele.

Matematica a ramas o drama pentru ca ne obliga sa o folosim cand calculam rate, platim chiriile si numaram orele, iar prea multe, petrecute muncind ca prostii.

Exista mereu un capitol DIVIZIBILITATE din care nu intelegm nimic si pe care nimeni nu poate sa ni-l explice. Si ori ramanem corijenti pana cand invatam naibii ceva din asta, ori pacalim profu' si pe noi, copiem la teza si ne laudam ca ACUM stim.

Iar de ratuste...nu mai zic. Le hranim in fiecare weekend, noapte de noapte, cand incercam sa ne razbunam pentru toate de mai sus. Acum trebuie sa plec. Dar voi reveni curind!

Urasc absurdul

2011-08-31T12:49:00.002+03:00

Zilele trecute un prieten a murit in cel mai stupid mod cu putinta. Nu eram prieteni buni, aproape ca ne-am fi putut numi “ de circumstanta”. Intalniri sporadice in diverse contexte, dar o fire tare placuta care-mi transmitea energii pozitive. Un tip vesel, pus pe sotii, istet, lipicios si jucaus.

Sambata am aflat ca s-a dus. Printr-o intamplare de un absurd pe care l-am mai intalnit o singura data in viata mea, cand o matusa a murit lovindu-se cu capul de tocul unei usi.

De la aflarea vestii, am cazut intr-un hau. Am strans in mine o revolta amestecata cu resemnarea ca astfel de intamplari, prin micimea si stupizenia lor, dar cu un deznodaman atat de tragic, nu pot fi ghicite inainte de a se fi consumat pana la capat. Nu le poti anticipa, nu le poti schimba cursul. Ele vin pur si simplu si te lovesc in moalele capului pana cand iti pierzi echilibrul. Degeaba am incercat sa inteleg ce s-a intamplat, de fapt. Cum a murit, ce-a dus la asta, daca ceva l-as fi putut salva si de ce nimeni n-a prevenit asta? E inutil din doua motive. Niciun raspuns nu l-ar aduce inapoi. Si, apoi, o intamplare absurda si tragica e asa fix pentru ca nu poate fi anticipata sau reparata. E ca un trenulet care porneste repede si nu se mai opreste decat in zid.

Si odata cu moartea acestui baiat dragalas, mintea mea a luat-o razna. Am extrapolat, punand in povestea asta, de fiecare data, alt personaj drag. Mama, sora, bunic, prietena cea mai buna, iubit. Pentru ca un eveniment absurd si tragic i poate intampla oricui, nu-i asa? Poti sa cazi de pe bicla sub rotile de tramvai, poti sa cazi de pe scara si sa te lovesti cu capul de trotuar in curte, poate sa te loveasca un nebun cu masina pe trecerea de pietoni, poti sa aluneci pe o piatra si sa cazi in rapa cand mergi la munte, poti sa faci infarct carand o galeata cu apa.

Nu esti niciodata pregatit pentru moartea cuiva drag. Niciodata. Stii ca la un moment dat se va intampla. Doar ca momentul asta e stabilit de tine undeva foarte departe. Atat de departe incat amani mereu sa-l iei in calcul. Stii ca bunicii care te-au crescut se pot stinge in oricare zi. Au trecut de 75 de ani, au probleme de sanatate, ii gasesti mai batranei si mai obositi de fiecare data. Chiar si asa, mintea ta (a mea cel putin) nu e pregatita sa bage la sertar informatia. Bunicii vor trai mult si bine, vor veni la nunta ta cu lacrimi in ochi de bucurie, isi vor cunoaste stranepotii si vor fi in casa in care i-ai vazut prima data in viata asta pana haaaaaaa…..multa vreme. Nu stii cat. Multa si cam atat.

E ciudat, pentru ca, intr-un fel sau altul, ratiunea pierde mereu lupta asta. Stii ca se poate intampla, ai toate argumentele si ar trebui, poate, sa fii pregatit. Sa faci un exercitit de imaginatie, chiar daca unul sumbru. La mine, exercitiul asta se termina mereu cu noduri in gat si plans pana la epuizare. De aia, nici nu vreau sa-l mai fac.

In cazul oamenilor tineri, sanatosi, aproape de tine prin varsta, preocupari, job, iesit la bere, mers la mare si concerte, cu o traiectroie lina si uniforma, fix asa cum ti-o proiectezi si pe a ta, socul mortii subite e crunt. Iti invalmaseste gandurile, iti taie respiratia, nu stii daca e o gluma, daca sa plangi, daca sa urli, daca sa intrebi de ce. Esti impietrit si ramai asa. Golit pe dinautru.

Saptamana trecuta pe vremea asta, era si el la job, isi batea capul cu treaba, se prostea pe la birou, se tachina cu gagica-sa, fuma ceva, facea planuri de weekend. Era vesel si era viu. Acu’ nu mai e. Si am ramas prinsa in panica asta a absurditatii lucrurilor pe care sunt constienta ca nu o pot struni. Gandirea logica a fost infranta.

O marfa la piata nu e niciodata ce pare a fi

2011-08-26T18:05:00.003+03:00

In copilarie, am mers de multe ori la piata cu bunicii mei. Aveau gradina mare, pamant si vara deveneau precupeti. Am invatat cum se culeg ardeii, cum se repica rosiile, cum se leaga zarzavatul, cum se da "fata comerciala" marfurilor si cum se numara banii. Banii se numarau, dar cu maini crapate de soare, bataturi si frunti asudate.

Mergeam la piata cu ei in diverse orase. Marfa frumoasa si sanatoasa, cultivata cu pricepere si fara niciun strop de chimicale. Erau resurse financiare putine atunci si posibilitati restranse in privinta substantelor ajutatoare. Singurul ingrasamant folosit era balegarul putrezit.

Treaba incepea primavara cand intr-un solar urias se semanau culturile: ardei, vanata, gososari. Se udau si se pliveau in fiecare zi. Apoi, cand rasareau, cele mai firave erau sacrificate iar cele mai sanatoase puse in pahare speciale. Acolo cresteau pana cand erau numai bune de plantat in gradina. Munca grea, desfasurare de forte uriasa. In genunchi, aplecati, tarandu-se printre table (asa se cheama parcela micuta pe care o pregatesti in gradina sa cultivi ceva) de dimineata pana seara.

Dupa marea plantare, urma etapa de ingrijire. Udat, sapat, iar udat, iar sapat. Culturile nu se uda vara in amiaza mare, cand e vipia cea rea pentru ca ucizi plantele. (ei spuneau ca se "oparesc"). Imi amintesc cum bunicu se trezea la 4 dimineata sa puna pompa si furtunele in functiune. Statea in cizme de cauciuc si intr-un halat albastru tocit, alergand singur intr-o gradina uriasa sa mute furtune, sa sape santulele, sa pazeasca tablele incat sa nu fie inundate, si tot asa. Dimineata de la 4 la 8 sau noaptea de la 9 la 12.

Apoi urma "culesul". Cand trebuiau culesi ardeii, se chemau vecini de pe ulita si copiii. Pentru mine era placut, ca ascultam povesti de oameni mari si glume sanatoase de oameni simpli de la tara. Procedeul era usurel dar obositor din cauza repetitivitatii. Culegeai ardeii intr-o galeata. Cand se umplea galeata, o duceai pe alee si cineva trebuia sa te ajute sa ii pui in sac. Sacii erau apoi dusi in curte, pe prispa. De acolo, incarcati in aceeasi noapte sau a doua zi de dimineata (tot la 3-4) in masina, plecau la piata. Daca aveam si vinete, mie imi revenea sarcina sa le sterg pe fiecare in parte cu o carpa moale. Trebuiau sa fie curate si lucioase ca sa arate bine la taraba. Am sters mii de vinete in copilarie si am cules mii de ardei.

La piata ajungeai …cand ajungeai. Daca era un oras din apropiere, dimineata la 8 te tocmeai déjà cu clientii. Daca era marfa multa si plecam departe, ajungeam seara sau chiar a doua zi. Nu s-au sfiit de distanta niciodata. Pretul era un motiv pentru care au batut tara in lung si-n lat (iar eu cateodata cu ei), ca sa obtina macar un mic profit peste banii cheltuti cu munca. Am ajuns la Iasi, la Miercurea Ciuc, la Sebes si in cotloane de munte unde nu cresteau nici ardei frumosi, nici vinete, nici pepeni. (bunicii mei locuiesc intr-un sat din jud. Galati)

La destinatie, se muncea iar mult. Se descarcau saci cu marfa, lazi cu rosii sau tone de pepeni (asta-I alta poveste, merita spusa separat). Apoi se aseza marfa pe categorii, se stergea de praf, se bibilea. Si apoi, se statea in picioare langa masuta cu legume, asteptand primii clienti.

Si atunci, istovit de munca si ore de nesomn, cu tarana inca intre unghii, urma sa intampini doamnele de la oras.

Exista o tipologie de cumparatori pe care o detest profund si poate asta mi se trage din experienta mea de precupeata. Sunt cucoanele alea coafate, care-si tin sprancenele in sus de parca mereu le pute ceva, care ravasesc cu varful degetelor marfa ta, fluturand un aer plictist si superior.

" Cum dai ardeii?'

" Pofiti, doamna. 1 leu kg. De gradina, proaspat adusi"

" 1 leu? (ochi dati peste cap, mainile rascolesc déjà toata gramada aranjata cu grija de dimineata) Hai 50 de bani!"

" Dar e marfa frumoasa, doamana, stiti…50 de bani…"

" Hai ca-ti iau 2 kg. (uaaaau) Uite, mai au si pete, nu-s chiar asa carnosi…"

Si in secunda aia inghiti in sec si incerci sa-ti pastrezi demnitatea. Nu-i spui "du-te dracului cucoana, ca din fotoliul tau de acasa n-ai cum sa stii cat am muncit pentru ardeii astia". Nu. Ii spui politicos ca nu se poate. Nu poti sa-I vinzi atat de ieftin.

Ea pleaca scarbita si revoltata ca ai atata incapatanare.

" Ei, tine-ti marfa!".

Pana la urma, oamenii vin si-ti cumpara marfa. Recunosc calitatea si recunosc pretul corect. Nu ramai niciodata cu ea, daca e buna si daca ai un pic de talent sa iti atragi clientii. Bunicul meu era un artist. Uneori indupleca chiar si femeile alea scarboase, dar asta pentru ca avea spirit de mic "afacerist" si-si urmarea interesul.

Ce vreau sa spun este ca in spatele oricarei tarabe se afla poveste unor oameni, de cele mai multe ori chinuiti, care muncesc de la sar capacele si care isi depasesc propriile puteri incercand sa-si castige traiul. Se afla bunici harnici si incapatanati sau parinti care strang bani pentru reparatii la casa sau scoala copiilor. Fiecare kg de ardei inseamna munca neoprita din martie pana toamna tarziu. Dimineti cu picioarele in apa rece, zile de carat saci in spate dupa o tura de noapte si drumuri batute in soare. Nu vorbesc de speculanti si de baietii de la Bucur Obor din cauza carora taranii nu-si mai au loc in piata. Nici de marii agricultori (si in cazul lor e munca enorma, dar pe care nu o fac neaparat cu propriile maini), angrosisti sau alt tip de afacerist. Vorbesc de oameni ca bunicii mei.

Deci inainte sa ridicati o spranceana sau sa strambati din nas, faceti ochii mari la omul care va pune ardeii si merele in cantar. S-ar putea sa nu vreti sa va mai tocmiti cu el.

Secrete pentru Pinguina

2011-02-14T17:41:00.000+02:00

Fara introducere, explicatii sau vreo logica in ordinea alegerilor. Ce-mi amitesc sa stiu despre mine, nepovestite inca voua.

1. Cand aveam vreo 2 sau 3 ani, am mancat pamant din gradina. Eram cu bunica in vie iar pamantul era proaspat sapat. Mirosea intr-un fel care mi-a stranit, iaca, o mare pofta.

2. Tot prin epoca aia, era cat pe ce sa omor un bebe. Il cheama Ionut si era vecin cu mine, la tara, la bunici. Avea cateva luni si maica-sa m-a lasat cu el in camera sa am grija sa nu cada din pat cat ea trebaluia pe afara. Cum plodul a inceput sa planga ingrozitor, m-am gandit sa-l linistesc. I-am pus o pernuta pe fata si m-am asezat pe ea. Salvarea a fost maica-sa, care chiar atunci a intrat. Si da, mi-am luat-o pe cocoasa...:d

3. La gradinita m-am indragostit de un baiat, Andrei. I-am scris un bilet si l-am impachetat intr-o surpriza de la guma Turbo pe care apoi am ascuns-o sub mocheta in camera mea, asteptand cea mai potrivita zi sa i-o dau. Evident, mama a gasit surpriza iar Andrei n-a mai aflat niciodata cat l-am iubit.

4. Am facut informatica 8 ani . Din clasa a V-a pana intra-a XII-a. Niciodata, dar NICIODATA n-am inteles si n-am stiut sa rezolv probleme din acelea cu algoritm- cerculete, patretele in care scriai tot felul de comenzi in Pascal, C++ si altele. Ma scoteau profii la tabla si ma uitam ca mata intr-un calendar chinezesc. Dupa cate-un 2 sau 3 imi luam revansa la extemporale, cand ma ajuta colega de banca. La bac, am scos totusi un miraculos 8.

5. Mi-e frica de lifturi de mor. Daca am 7 etaje de urcat, folosesc totusi liftul (lenea invinge) dar de fiecare ma trec toate caldurile pana la destinatie.

6. Nu pot sa ma cert cu oamenii. Chiar daca am dreptate, chiar daca fac repetitii inainte (ce spun, cum reationez, ce raspund), nu pot sa o fac. Si daca totusi o fac, cu eforturi majore, mi se face inima cat un purice si mainile imi tremura necontrolat.

7. Cand aveam vreo 9 ani, am avut o pereche de colanti roz, stralucitori, adusi din Germania. Pe care i-am si purtat.Nimeni nu mai avea din aia si eram tare mandra de ei. Mda...stiu...

Cu drag, de la mama.

2011-02-08T13:43:00.000+02:00

Vineri seara am decolat din Bucuresti cu o scrisoare, un teanc de poze si un rucsac plin de emotii. Trei ore le-am carat peste munti si mari in drum catre mama. Cand am aterizat in Barcelona, am tras adanc aer in piept si mi-am pus costumul de eroina. Apoi l-am sunat pe unchiul meu sa vad unde e si cum ne intalnim. Am conversat in spaniola ca sa pastram surpriza pana la capat. Apoi am asteptat cuminte, numarand bataile inimii in timp ce-mi repetam “ nu plangi, nu plangi, nu plangi!”.

Cineva m-a strigat. Zece metri mai incolo, dintr-un furnicar de oameni straini, mama s-a desprins si a inceput sa alerge spre mine. Avea jacheta ei gri, pantalonii negri, parul prins in coc si ochelari in varful nasului. A alergat spre mine cu ambele maini stranse peste gura ca sa isi mai potoleasca plansul. Eu nu l-am oprit pe al meu. Ne-am luat in brate si am stat stranse asa vreo doua minute fara sa ne dezlipim. Nu ne mai vazusem de trei luni.

A urmat o seara plina in care ne-am povestit fiecare de-a fir a par ce-am facut in timpul asta. O masa hazlie in familie, cu unchi, matusa, verisor, mancare buna si vin rosu. Mama a chicotit tot timpul, punand din nou si din nou aceeasi intrebare “ Chiar asa mai mami, ti-au facut prietenii tai cadoul asta? Chiar te-au trimis ei la mine?” Mi-a zis ca sunt tare norocoasa ca va am.

Noaptea am dormit in aceeasi camera. Vreo ora am stat in pat, in bratele ei, si ne-am povetsit lucruri in soapta. Numai ale noastre…Apoi am amuzat-o cu tot felul de intamplari tampite pe care i le-am relatat cu maximum de caraghiosenie de care sunt capabila. Ca sa o scot din tensiunea in care clocotise la foc mic de atata vreme.

A plecat in noiembrie. A trecut mai intai prin Belgia, incercand sa gaseasca un “mai bine”. S-a oprit apoi la fratele ei in Spania, pe malul Mediteranei, cu aceeasi intentie. O promisiunea a tinut-o pe tusa mai bine de o luna. Zi de zi a stat la masuta ei, cu toata concentrarea si rabdare de care mai poate da dovada o femeie de 50 de ani, sa invete spaniola. Carti, dictionare si zeci de intrebari puse rudelor noastre. Insa, in fiecare noapte isi dorea sa vina acasa. Stia ca nu se poate, asa ca plangea pana adormea.

Cand am ajuns, am prins-o la buza unei prapastii. Exact dupa prima ei saptamana de lucru, in preajma unor oameni care au speriat-o cumplit. Nu vorbeste si nu intelege inca spaniola prea bine iar asta ii naste un trillion de frustrari. Se teme ca intrepreteaza gresit ce i se spune si se enerveaza ca nu poate exprima clar si exact in cuvinte tot ce are de spus. Se incapataneaza sa se gandeasca la timpurile si conjugarile verbelor, articole si forme de plural ca sa nu faca greseli. Se poticneste in detalii pentru ca e prea implicata ca sa mai vada poza mare. Se simte ranita cand nu primeste reactiile pe care si le-ar dori. Ia totul personal, pentru ca spera sa gaseasca o familie, nu niste angajatori. Nu doarme noaptea de teama a ce va avea de facut a doua zi iar diminetile incep cu palpitatii. Vrea totul deodata si ii e o frica ingrozitoare de esec.

Sambata dimineata m-am trezit cu ea langa mine si cu sunet de valuri sparte. Ne-am baut cafeaua repede si am iesit la plimbare doar noi doua. Si ne-am plimbat pe plaja, de-a lungul marii, intr-o tara straina, insorita si haina in acelasi timp.

Orele alea au fost o experienta complet noua pentru amandoua. Rolurile se inversasera cumva si asta ne-a pus in situatii bizare. Acum ea plecase de acasa intr-o provocare iar eu o incurajam. Acum ea descoperea lucruri iar eu ii aratam cai. Mi-am simtit inima stransa, stiind ca o las iar acolo. Dar a fost si o eliberare amestacata cu entuziasm. Mama mea o ia de la capat intr-un film cu totul si cu totul diferit fata de cele in care fusese pana acum. E intr-o lume pe care n-a mai vazut-o nici macar in treacat pana acum. Invata o limba si obiceiuri noi. Cunoaste oameni atat de diferiti fata de cei cu care interactiona inainte. Invata sa foloseasca messengerul si sa conduca in orase necunoscute. Invata sa fie curajoasa si independenta.

Zilele au trecut repede, pline de plimbari si povesti. Le-am incarcat cat am putut cu incurajari, sfaturi, promisiuni, scenarii pozitive asupra viitorului ei acolo. S-a straduit cat a putut sa ma creada.

Duminica a trebuit sa plece spre orasul in care lucreaza. Am condus-o la gara sub un soare de vara si un potop de lacrimi. M-a tinut strans de mana pana a urcat in tren. Mi-a spus ca ii e frica si nu mai vrea sa se intoarca acolo. Am dojenit-o putin dar i-am promis ca nu e nicio tragedie daca se intoarce. Sa vina acasa cu mine si sa gasim solutii aici. Varianta asta n-a fost convingatoare asa ca a urcat hotarata. Am ramas in gara pe o banca insorita, plangand dupa trenul care mi-a rapit mama . Mi-am recapatat linistea dupa aceea la buza marii, sperand la un deznodamant fericit. Sau macar linistit. Dupa vreo doua ore, cand si-a potolit plansul si fricile, m-a sunat vesela. Ajunsese acasa cu bine, era incarcata cu scrisoarea plina de ganduri de la sora-mea si cu energiile pozitive pe care i le-am pompat doua zile in sir.

Mi-a zis ca ati facut-o tare fericita cand ati hotarat ma trimiteti la ea. Si m-a pus sa va arat cat de tare. Iaca!

Bizara onomastica a bunicii mele

2011-01-07T15:35:00.003+02:00

Cu fix 28 de ani in urma, apaream. Prima fiinta in miniatura, bipeda si vie, din intreaga familie. Una pereche de parinti tineri, doua perechi de bunici inlacrimati de bucurie. Din cei 4 bunici, 2 m-au luat in primire cand aveam exact 3 luni. De atunci, mi-au mai dat drumul abia peste vreo 6 ani, cand trebuia sa merg la scoala.

Trei sferturi din omul care sunt azi se datoareaza bunicii care m-a crescut. De la principii, convingeri, valori, pana la felul in care tai zarzavatul cand fac ciorba. O alint mamaica si azi. E singura fiinta din viata mea pentru care am dezvoltat un atasament mistic. Un atasament atat de adanc, incat, atunci cand venea in vizita la Focsani, o saptamana intreaga dupa plecarea ei, ii purtam capotul si dormeam pe aceeasi perna doar ca sa-i simt mirosul.

Atunci imi era tare draga pentru ca ma crescuse cu mare grija si ma invatase o gramada de lucruri. Era buna si dragastoasa. Apoi am iubit-o cu totul, pentru tot ceea ce era. Pentru puterea, hotararea si incapatanarea cu care isi tinea in picioare gospodaria si familia. Pentru simplitatea femeii de la tara imbinata uluitor cu emanciparea si cochetaria unei doamne. Pentru harnicia, priceperea si ambitia de a vrea si de a face mai mult si mai bine.

Au trecut o gramada de ani de atunci. Prima data am plecat de la ea la 50 km distanta pentru scoala, apoi la 200 pana la Bucuresti. Vorbesc de cateva ori pe saptamana cu ea la telefon si o vad cam o data pe luna. A ramas neschimbata. Si legatura noastra la fel.

Am petrecut vacanta si Sarbatorile impreuna. De Anul Nou, cand isi sarbatorea si onomastica, eram la masa impreuna. Bunica, eu, sora mea si o verisoara. Si cand ciocneam sa-i spunem la multi ani, ne-a tinut un discurs. Nu ne-a facut urari, nu ne-a spus pilde si nu ne-a dat sfaturi pentru mai tarziu. Ne-a rugat doar ca atunci cand o sa moara, sa stam toate nepoatele langa ea. Sa ne facem cafea si sa ne-o bem langa ea, impreuna. A fost pentru prima data cand a vorbit cu atata angajament despre asta. Mi s-a parut ingrozitoare imaginea si ideea. Mi s-a parut sinistru sa ne spuna asta asa de senina, de parca ne-ar fi anuntat ce planuieste sa puna in gradina la primavara. N-am stiut cum sa reactionez fata de ea. Iar de atunci, cea mai mare nedumerire a mea e cum sa procedez cu mine? Ea era singurul meu erou nemuritor. Iar acum incearca sa-mi vanda gogosi cum ca …

La prima licitatie

2010-10-22T17:49:00.003+03:00

De aproape un an, lucrez pentru un client cu activitati pe piata de arta. O casa de licitatii care tranzactioneaza, in principal, tablouri. De cand am inceput colaborarea, am tot scris despre ei si despre lucrurile pe care le fac. Le stiu istoria, am invatat mecanismele, stiu care sunt tendintele pe piata de la noi si din alte tari, cam cat se investeste in arta, etc.

Am scris, desigur, si despre pictori romani celebri ale caror lucrari se vand pe bani grei. Daca ma intrebi despre Tonitza, Grigorescu sau Luchian, iti spun acum tot ce vrei sa stii: care-i cea mai apreciata opera, care-i cea mai scumpa, care e “indicele de performanta”, etc (multumesc clientule ca mi-ai oferit ocazia de a-mi aprofunda cunostintele :) ).

Ei, si cu toatea astea, n-am fost niciodata la o licitatie. Tot ce stiam despre licitatiile de arta, stiam din materialele primite de la acest client si din filme: nenea ala care conduce licitatia, bate cu ciocanul, spune “adjudecat” si asa mai departe. In “interior” n-am fost niciodata. Pana de curand, cand am participat la prima licitatie de arta din viata mea. Eveniment mare, la Opera Romana, sute de participanti, tablouri extrem de valoroase.

Mi-a placut. Am trait o senzatie neasteptat de interesanta din perspectiva de simplu spectator. Am cascat ochii, flamanda sa descopar cum arata si ce-mi transmit colectionarii prezenti, cine sunt trimisii bogatasilor care vor sa ramana anonimi, ce se intampla in sala, cum reactioneaza invitatii si, dincolo de toate, cum se desfasoara mezatul pe arta.

Se incepe cu un cocktail de socializare. Apoi, se invita participantii in sala si se deschide licitatia cu un mic discurs. Dupa care, vine, intr-adevar, un personaj care conduce licitatia. Sta pe scena, conectat la casti cu handsfree prin care tine legatura cu colegii din sala. Astia stau imprastiati peste tot si au grija sa nu le scape vreun numar ridicat din vreun colt mai putin vizibil. Soptesc numarul in casca baiatului de pe scena care repeta obsesiv: numere si sume, numere si sume, apoi pluseza, participantii si ei, pe ecranul din spatele lui se proiecteaza tabloul licitat si sumele. In stanga sa, pe un sevalet, sunt aduse rand pe rand lucrarile scoase la vanzare. In dreapta, e o masa la care sunt insirati operatorii care raspund celor ce liciteaza prin telefon. Intr-un sfarsit, necrutatorul “judecator” bate cu ciocanul in mica lui tribuna si striga tare “adjudecat numarului x pentru suma Y”. La sumele ce sar de 20. 000 de euro, sala aplauda curajosul personaj care a facut achizitia.

Stau la tribuna, foarte sus. Privesc roata in sala si vad aproape toti participantii. Recunosc o serie de oameni de afaceri, recunosc cateva figuri din sfera culturala, altele din zona VIP. Recunosc colectionarii veniti sa-si imbogateasca micul patrimoniu, dar ii miros si pe cei pentru care arta e afacere si au venit sa mai faca niste achizitii. Fetele cu rochii scumpe, inele cu diamant, trupuri de viespe si bronz de Dorboanti nu scapa nimanui. Ele sunt si cele care liciteaza prin telefon pentru “baietii” lor de acasa. Figuri obisnuite ale licitatiilor, pare-se…

Presa n-are acces in sala decat pentru cateva detalii de atmosfera si informatii furnizate de reprezentantii casei de licitatii. Nu se fac decat fotografii si filmari generice. Identitatea participantilor e protejata.

La un moment dat, competitiile se prelungesc pana se transforma intr-un duel pe care sala intreaga sta cu ochii tintiti. Privirea baiatului de pe scena se concetreaza asupra celor doi finalisti. Intensitatea vocii creste direct proportional cu sumele licitate. Cand unul dintre finalisti spune “stop joc”, baiatul repeta obsesiv : “ 65.500, 65.000, 65.500 de euro pentru ZZ (numele operei). Ofera cineva mai mult de 65. 500? Repet: 65.500 de euro!................. (Intre timp iti creste un pic adrenalina. Se face liniste in sala. Unii mai rasfoiesc catalogul cu operee licitate , de parca ar cauta printre randuri motivul pentru care oamenii astia au mers atat de departe cu batalia) Apoi, se aude: Aaaadjudecat numarului WW pentru suma de 65.500 de euro. Trecem la lotul urmator!” And here it goes again…

Am stat doar putin peste jumatatea licitatiei pentru ca trebuia sa ajung intr-un alt loc (interesant si el, de altfel), desi muream de curiozitate sa vad pana unde ajunge lupta pentru Car cu boi a lui Grigorescu. Stiam ca estimarile depaseau 150. 000 de euro si asta m-a facut sa transpir. Am aflat ca s-a vandut pentru 155. 000.

Senzatiile mele la eveniment au facut vreun milion.

Cu Maiorul prin Bucuresti

2010-08-26T23:39:00.000+03:00

Iaca. Am fost la el in vizita, dar a venit si el la mine. si e exact cum v-am spus. daca nu ma credeti, priviti pe unde si ce face un bunic de 80 de ani:)

La 5 am inceput plimbarea pe Polona

Pe la 7 ne racoream la Unirii la fantani

Apoi am fost sa vada "monstrul" cu ochii lui

La 8.30 colindam inca pe bulevard

Dupa care ne-am dus in centrul vechi. l-a cam ametiti multimea, dar i-a si placut.

La 9.00 ne-am oprit la Carul cu Bere...

Unde am baut bere. si cand s-a terminat, a mai dat bunicu' un rand. era sambata seara, n-avea chef de mers acasa.

I-am smuls, in sfarsit, un zambet...

Si-apoi am fost la metrou. Tot la Universitate:)

Intre timp am gasit un balon umplut cu heliu. si ne inveseliseram cu totii nevoie mare

Me? happy!

De ce ma simt un pic "maior"

2010-07-29T13:27:00.005+03:00

Azi dimineata, urcand pe Elisabeta, am dat peste mare taraboi la Cercul Militar. Militari in uniforme frumoase, fanfara, imnul. Ceremonia se spargea déjà cand am ajuns, asa ca am trecut mai departe. La metrou, langa scara rulanta, doi batrani militari isi faceau curaj sa paseasca. Erau trecuti bine de 80 de ani, cu misicari lente si fete brazdate. Dar mandri. Mandri tare, iar asta se vedea in postura, in felul in care isi tineau capul sus, drept, in fudulia cu care isi purtau stelele pe epoletii de la camasi si decoratiunile in piept. Si mi s-a facut un dor terbil de bunicul. De Maior…

Nu l-am prins activ niciodata. Cand am facut ochi, era déjà pensionar. Nu-mi amintesc sa-mi fi povestit cineva unde a lucrat bunicul cand a fost tanar sau cu ce s-a ocupat. Tot ce stiu e ca lumea din sat ii spunea maiorul. " E nepoata maiorului" , "maiorul e acasa?" " am fost la maior ". Treaba asta cu maiorul era destul de misterioasa. Aveam 4 ani, cel mult 5. Imposibil sa descifrez notiunea. Pana intr-o zi cand am vazut niste poze. La nunta parintilor mei, bunicul purta uniforma militara. Si pentru ca, in sfarsit puteam vizualiza, am inteles ca "maior" avea legatura cu armata. Deci bunicul a fost militar.

Apoi am inceput sa pun intrebari si sa scotocesc prin valize. Tata mi-a povestit crampeie din carierea militara a bunicului, bunicul mi-a povestit altele, prin valize am gasit tot felul de decoratiuni, insigne, diplome, fotografii si alte lucruri din trecutul lui care ma fascinau. Era un soi de erou.

A fost militar vreo 40 de ani si inca vreo 30 dupa pensionare. Continua sa fie in fiecare zi. Este cel mai hotarat om pe care il stiu din familia mea. Disciplinat, meticulos si incapatanat. Are 81 de ani si pastreaza aceeasi eleganta cu care l-am gasit in copilarie. Merge drept, apasat, nu se plange si nu cedeaza pana nu duce la bun sfarsit ce si-a propus.

Dupa pensionare, disciplina militara cu care a trait o viata intreaga s-a transpus in lucrurile pe care le face zi de zi. S-a mutat la tara si, de 25 de ani, oranduieste totul dupa regulile sale. Fara compromisuri. Cu incapatanare de piatra si o ambitie infricosatoare. Coseste cot la cot cu tinereii din sat sub un soare de 40 de grade, merge cu tractorul prin padure si pe buze prapastioase de deal. S-a si rasturnat cu el, dar a doua zi l-a scos din nou din garaj. Creste albine, vitel, ingrijeste o livada si o gospodarie uriasa, urca dealul, trece apa, bea tuica cu vecinii si nu mananca niciodata, dar niciodata, fara cutit si furculita.

Dar maiorul meu nu e un dur. In ciuda asprimii din vorbe cand e necajit sau preocupat, este un personaj cald si haios. E plin de povesti si de poante. Prima mea poezie cu "prostii" am invatata-o de la el.

"Mai pilaf cu pila lunga,

Ce pilesti pila de punga,

Punga-n pila, pila-n punga,

Mai pilaf cu pila lunga."

Stateam cocotata intr-un mar in fata casei si ma punea s-o zic repede fara oprire. Cand ma incurcam si greseam vreo litera, radea pana ii dadeau lacrimile. "Ce-ai zis fata? Ce-ai zis, ca n-am auzit bine?"

Bunicul e un izvor de anecdote si povestiri. Mereu are cate o intamplare haioasa de povestit despre cine stie ce cetatean, fost coleg de armata, doctor sau "muiere". Ti-o spune o data cu foc, si apoi o repeta de inca doua-trei ori daca el e convins ca-i o poanta buna. Radem de fiecare data…

Mi-l amintesc voinic, iute si chipes. Cu parul inca negru, ochi albastri, fata rotunda si maini mari. A pastrat multe din bunicul de atunci, doar ca acum e mai tras la fata, albastrul ochilor s-a cam spalacit, mainile sunt crapate de ani si de munca, parul a albit de tot iar picioarele nu mai asculta ca inainte. Dar alearga, alearga in fiecare zi pe batatura lui mare cat un deal intreg.

Nu e bunicul cu care am crescut. Nu am atasamentul acela pe care-l simti fata de bunicii langa care ai deschis ochii. Petreceam cu el cateva saptamani in fiecare vara si, uneori, sarbatorile. Dar e personajul acela semet si luptator, puternic si plin de haz de care m-am simtit mereu mandra. Seman cu el. Cred ca nici tata, nici sora lui si nici ceilalalti nepoti nu cara in vene atata mostenire genetica de la bunicul asa cum duc eu. Si asta imi mai potoleste dorul, ori de cate ori mi-as dori sa merg la el sa-mi dea miere in fagure si tuica fiarta. Mai am doua saptamani si ajung. Sper sa nu intrebe iar " fata, tu cand te mai mariti?" .

Acum vreo 8 ani

2010-07-20T18:11:00.001+03:00

De aproape doua saptamani o am pe sora-mea la mine. E in sezonul examenelor de admitere iar eu am intrat in pielea mamei, bucataresei, consilierului pe probleme de imagine, psihologului si, nu in ultimul rand, a ghidului turistic. Am plimbat-o in sus si-n jos, de-a lungul si de-a latul Bucurestiului. Nicio sansa. E complet dezorientata, fara speranta ca va sti vreodata linia exacta de la care sa ia metroul corect, dar receptiva la tot ce-i torn cu polonicul.

Azi dimineata la 8.00 eram amandoua la Universitate. Am plantat-o cu legitimatia de concurs la sala cu pricina si am dat sa plec spre o cafenea. " Vii sa ma iei, da? Sau macar sa ma conduci pana la metrou...". Am vrut sa-i spun amuzata ca metroul e la doi pasi, imposbil de ratat. I-am raspun doar "da, te astept", amintindu-mi de o Madalina ratacita si curioasa de acum vreo 8 ani.

Da, da. Toata relatia mea cu Bucurestiul, inainte de a veni la facultate, s-a consumat in troleul 93, intre Gara de Nord si Drumul Taberei. Coboram in fiecare sambata cu ochii carpiti de somn dintr-un rapid care pleca la 5.00 dimineata din Focsani. Picoteam jumate de ora la Mac cu vreo colega si apoi ma taram la troleu iar pe drum incercam sa-mi gasesc surse de inspiratie pentru eseurile cu naive pretentii jurnalistice pe care aveam sa le coc la sedintele "pregatitoare" de mai tarziu. Cu capul greu si-un somn adanc, ma intorceam la gara sa urc in primul tren. As fi gasit poate resurse ratacite si pentru scurte incursiuni prin oras, dar acasa ma asteptau integrale si limbaje de programare, numai bune de spart creierii in bucatele mici. Ce sa zic, m-am indopat cu matematica si informatica opt ani ca sa am la sfarsitul liceului suprema revelatie: jurnalism. Dar asta e o alta poveste...

Cert e ca in primul an de studentie am descoperit Bucurestiul cu lingurita. Faceam incursiuni solitare, pe arii mici si niciodata prea departe de cele pe care le stiam deja. Cascam ochii mari, ascultam ce ziceau vocile alea in trolee si in statiile de metrou, intrebam des oamenii pe strada. Faceam cursuri la Universitate si seminarii in Leu. Stateam intr-un apartament in Drumul Taberei cu o pensionara iar sigurele abateri de dupa curs erau salatele la Spring cu vreo colega sau berile la terasa din campus. Colegii de liceu mi se imprastiasera in toate zarile, incercand si ei sa se obisnuiasca cu ei insisi in noua viata.

Aproape patru luni am cercetat amanuntit orasul asta singura. Mi-a placut, desi uneori imi era teama si ciuda ca nu e nimeni sa-mi arate si sa ma invete. Vedeam oamenii trecand pe langa mine repede si hotarati si aveam senzatia ca toata lumea stie exact de unde vine si unde se duce, si ca doar eu ratacesc. Sunt insa o curioasa. Si o mare pofticioasa dupa nou. Nu mi-e frica sa cercetez singura si de aceea nu m-am oprit nici pana azi. Dar daca ar fi fost cineva care sa ma plimbe intra-a 12-a prin centrul vechi, prin Cismigiu, pe la Motoare, de la Unirii si pana in Piata Romana, pe la MNAC, prin Green si pe Victorie, toata povestea ar fi fost mai interesanta inca din prima zi. Asa ca am sa ma tot plimb cu sora-mea, am sa ma tot plimb.

Esteban si nea’ Marcel asculta Eminem

2010-07-07T22:25:00.005+03:00

Sambata seara la ora 23.42, in Gara de Nord, Esteban cobora din rapidul Timisoara- Bucuresti. Fusese in vizita la iubita lui Carmen, inscrisa intr-un program de masterat la Universitatea din Timisoara. Nu se mai vazusera de exact jumatate de an, de cand ea a plecat din Cataluna pentru o experienta de studiu si de viata in Romania. Auzise destule despre oamenii si viata de aici de la vecinii sai care aveau o menajera din Bacau. Si in vreme ce ea inca plangea pe peronul garii din Timisoara, Esteban tragea de geanta de voiaj pe cel al Garii de Nord. Era nostalgic din cauza despartirii, furios ca a venit cu un bagaj urias pentru numai o saptamana si ingrijorat ca Jose inca avea telefonul inchis. In statia de troleu si-a aprins o tigara si, dupa cateva fumuri trase cu sete, a sarit in ultimul 85 pe care-l avea notat in carnetel.

La Universitate, nea' Marcel tocmai se intorcea din pasajul de la metrou. Intrase in tura de vreo 2 ore si daduse o raita in parculetul de pe colt cu spitalul Coltea sa caste gura la lume si la muzicantii aia care se adunau acolo de vreo luna incoace. La cei 57 de ani ai lui, muzica clasica era ca un trabuc dupa o viata intreaga in care ai fumat Carpati. Stii ca-i fin, dar tie parca tot nu-ti place. Se bucura ca si-a luat geaca de toamna pe care nevasta-sa o spalase de atatea ori incat pe spate scria acum G ARD. Se facea racoare noaptea tarziu. Iar pe trotuar sau in statia de autobuz nu-i chiar asa de dos. Cand a ajuns in statie, si-a scos scaunul pe care-l bagase cu un sfert de ora inainte intre dulapurile anticarilor, l-a asezat langa treptele universitatii, chiar in spatele statiei de autobuz, si si-a aprins o tigara. Trecea tot felul de lume, incoace si-n colo, spre discoteci si terase. Fetele erau mai mult dezbracate decat imbracate, galagioase dar frumoase foc. Se uita lung la ele si parca se simtea mai tanar inconjurat de-atata tineret.

Cand Esteban a coborat din troleul 85 in Piata Rosetti, era déjà trecut de miezul noptii. O sunase pe Carmen sa-i spuna ca a ajuns cu bine si ca e foarte aproape de locuinta lui Jose. In realitate, de nervi, ar fi putut sa muste si dintr-o bordura. Jose avea telefonul inchis de peste 4 ore si isi pierduse orice speranta ca mai da de el. Asa ca a cumparat chipsuri si o Cola de la Non Stop cu ultimii lei ramasi, si s-a trantit pe geanta. Nu stia pe nimeni altcineva in Bucuresti. Nu stia unde sa gaseasca un hostel sau un hotel mai ieftin. A doua zi la 8 dimineata avea avionul spre Barcelona. Asa ca dupa inca vreo doua ceasuri de asteptari si telefoane in gol, si-a luat geanta si a coborat resemnat spre intersectie, unde lucrurile pareau mai animate. A vazut teatrul fara sa stie ce e de fapt, a vazut Intercontinentalul si-a suspinat dupa un loc de dormit, a coborat in pasaj si a urcat pe partea cealalta in cautarea unui bar in care sa-si petreaca noaptea. Era 2.00 si trotuarele pustii. Pe partea dreapta a strazii, un paznic motaia pe un scaun langa o statie de autobuz din care ieseau multe lumini si muzica tare.

Esteban s-a apropiat sa intrebe paznicul de-un bar in apropiere. Renuntase sa mai caute un loc de dormit pentru doar cateva ore ramase pana dimineata. Cinci minute mai tarziu, Esteban invata sa vorbeasca prin semne iar nea' Marcel sa chinuia sa inteleaga ce tot zicea baiatul ala care vorbea ca-n telenovele. Nu s-au inteles. Asa ca, abositi, si-au aprins cate- o tigara. Esteban pe trepte, cu bagajul langa el, nea' Marcel pe scaun, cu un comunitar cafeniu la picioare. In statia de autobuz proaspat branduita de Orange, doua disco- ball-uri scoteau lumini colorate iar dintr-o boxa se auzeau tare cand Beyonce, cand Black Eyed Pease, cand Madonna. Au stat asa pana pe la 3 jumate. Esteban, clocotit de drum si de oboseala, s-a intins pe jos in statie pe un carton, cu geanta sub cap. Nea' Marcel i-ar fi zis sa nu stea acolo, ca-i face probleme. Dar se vedea ca baiatu' e obosit si nu stie pe nimeni. Ii era mila de el, asa ca l-a lasat sa stea. S-a multat si el cu scaunul in statie si-au fumat in tacere. Apoi Esteban a adormti. Nea' Marcel a facut cativa pasi pe langa statie sa vada care-i treaba. Liniste. Mai treceau copii piliti de la distractii, dar nu era cine stie ce. S-a intos in statie si s-a pironit in scaun. Il cam enervau luminile alea care-i intrau in ochi. Dar muzica ii placea mai tare decat ce cantasera aia mai devreme la viorile lor. Ce dracie au mai scos si astia! O statie de autobuz ca o discoteca.

Pe la 4.15 nea' Marcel a atipit, cu baiatul ala strain intins pe jos in statie si cu catelul cafeniu tolanit la picioarele lui. Pe la 4.30, in drumul de la Expirat spre casa, i-am gasit pe toti trei dormind dusi, in timp ce, in boxa, Eminem canta ingrozitor de tare. Imi pare rau si-acum ca nu le-am facut o fotografie.

Cimitirul vesel

2010-06-01T19:47:00.007+03:00

Ieri pe strada Batistei am trecut pe sub un dud. Puzderie de dude galbene se coceau la soare, pe trotuar. " Ha, déjà s-au copt agudele! Ce luna e?". Imi amiteam perioada agudelor undeva spre miezul verii.

Nu mi-au trebuit decat 3 secunde sa ma desprind de pe trotuarul din spatele Intercontinental-ului ca sa aterizez pofticioasa si ciufulita in agudul din cimitir. Cimitirul de pe ulita, la o curte distanta de casa bunicilor din satul ala minunat in care am crescut.

Jumate din copilarie mi-am petrecut-o pe langa cimitir. Am crescut cu varfurile cloptonitei mijite pe dupa garduri, cu zbarnaitul clopotelor in fiecare duminica sau cand satenii isi anuntau vreun mort. Am crescut ascultand de pe prispa casei femei jelindu-si barbatii si copiii sau asteptand la poarta bisericii alaiuri de nuntasi. Mancam coliva cand batranele dadeau de pomana in zilele de sarbatoare si bomboane colorate cand se facea hora in biserica cu popa Andrei, dascalu', mirii si nasii mari.

In loc de mers la scaldat sau jucat cu papusile in casa, eu imi adunam sleahta de copii si fugeam la cimitir.

"Hai pan' la biserica sa stam pe iarba sub salcie!

Hai!"

" Hai la biserica sa cautam nuci!"

"Hai!"

Nu ne placea sa spunem "cimitir". Era un cuvant rece si vag. Biserica o vizualizam, o auzeam mai des in discutiile batranelor pe la porti si tot ce era pe langa ea, tot biserica se chema.

Fiecare zi de vara urma aceleasi ritualuri, gravitand in jurul cimitirului. Joaca incepea in curte lui Ionut sau a verisorilor de peste drum. Urma fotbal cu baietii sau o repriza de sotron pe asfalt. Apoi, o portie de perje acre din prunii aia strambi care cresteau la radacina crucilor din lemn. Dupa amiaza venea cu chematul la masa, tentative esuate de somn fortat, dupa care continuam periplul pana pe inserat printre morminte.

Imi aduc aminte MARUL. Un mar batran, varatic, cu trunchi gros si scortos, crescut la capul unui mormant. Avea scobituri adanci, crengi mari si puternice, numai bune sa tina frunze, mere si o droaie de copii. Cataratul in el cred ca a fost o treaba nativa. Nu-mi aduc aminte vreo clipa in care sa fi ezitat, in care sa ma fi zgariat, cazut, lovit, in care sa-mi fi fost frica sau in care sa fi vrut sa dau inapoi. Puneam piciorul cu grija pe gardutul de fier care imprejmuia mormantul. Ma tineam de cruce si apoi imi fixam hotarat piciorul intr-una din scobiturile de pe trunchi. Apoi, din alti doi pasi si trei msicari, ma asezam in fund pe o creanga vanjoasa si ma apucam de rontait. Mere mici, cat niste nuci mai mari, galbene-verzui, cu samburi marunti si miez dulce acrisor. Le infulecam inca de cand erau crude, dar rezerva ajungea mereu pentru intreaga vacanta.

In marul ala au crescut vreo 5 generatii. Mama a copilarit in el, fratii ei mai mici, eu si inca vreo doua generatii dupa aceea, inainte sa ramana fara vizitatori si sa fie taiat.

In cimitirul meu, posbilitatile erau nenumarate. Orice pofta aveam, gaseam acolo resurse sa le potolim. Mergeam sa mancam mere, mergeam sa mancam perje, mergeam sa macam cuisoare rosii si acre, mergeam sa culegem iarba pentru pui si flori pentru bunici. In zilele prea calduroase, ne ascundeam la umbra salciei batrane de langa garla si spuneam bancuri. In zilele ploioase, urcam in clopotnita si jucam pe scandurile pline de praf " Zi o culoare!"

Nu ne era frica de nimic. Mortii erau niste sateni muti, care oricum n-aveau cum sa ne tulbure distractiile si nici sa se mai supere pe noi. Strigoii erau notiuni abstracte si duse chiar in derizoriu, daca cineva ar fi incercat vreodata sa ne sperie cu asta. Nu deranjam pe nimeni si nimeni nu a indraznit vreodata sa ne alunge din regat. Cimitirul era o harta ascunsa, stiuta doar de noi, copiii care am crescut langa el. Si intr-un fel, a ramas doar a noastra.

Despre cum mama nu ma lasa sa castig

2010-05-29T14:02:00.000+03:00

Intre mine si maica-mea e o relatie de love and hate. Cand suntem pe culmile unei traiectorii constructive si aducatoare de fericiri pentru ambele parti, cand dam cu totul de pamant pana se face tandari. A fost la fel dintotdeauna dar parca n-a fost mereu asa. Ea e aceeasi de cand o stiu. Eu sunt aceeasi de cand ma stiu. Singura mare diferenta e ca, intre timp, am si crescut. Si tot ce inainte se invartea haotic doar in capul meu, acum iese cu voce tare si ii demonteaza iute teorille si principiile dupa care s-a ghidat o viata intreaga.

Relatia asta ciudata a inceput destul de devreme. Cam de cand a mirosit a adolescenta si am inceput sa vad viata mai mult prin ochii mei decat printr-ai ei.Cam de cand lucrurile au inceput sa aiba semnificatii diferite pentru fiecare dintre noi. Cam de cand eu voiam sa port vara blugi rupti si bocanci, iar ea isi dorea sa port rochita si sandale.

Nu. Nu e vorba de conservatorism. Poate ca asa, lucruile ar fi fost clar trasate de la inceput. Formula e insa mult mai complicata. Mama mea e substanta aia ciudata compusa din cea mai open minded si zglobie femeie, amestecata cu o sensibilitate dusa la extrem cand incerci sa-i demonstrezi ca s-ar putea sa n-aiba dreptate. Si atunci, veselia din glas devine mutenie. Rasul devine plans. Discutia se reduce la " nu esti cu mine, esti impotriva mea".

In adolescenta, asta era momentul in care ma revoltam si ma retrageam in carapace. Odata ce mi-am putut asuma statutul de femeie in toata firea, sensibilitatea maica-mii mascata inainte in autoritate n-a mai functionat. Argumentele mele au devenit deodata mai multe, mai puternice si mai sonore. N-am vrut sa ma mai retrag in carapace ci am incercat sa o fac sa se uite la lucruri si prin ochii mei. Sau ai celorlalti. Sa vada ca e mai mult sau altfel decat ce isi imagineaza ea.

A fost un esesc total. Fiasco. De ani in sir incerc sa castig batalia asta. Si desi o vad ca nu mai are rabdare, se tine tare pe metereze. Si e cu atat mai greu cu cat, lucrurile care in copilarie doar ma revoltau, acum ma dor de-adevaratelea. Si nu ma necajesc pentru ca imi afecteaza viata in mod direct. Mama nu incearca sa ia decizii in locul meu, nu-mi traseaza directii si nu-mi judeca alegerile. Ma necajesc pentru ca sunt valorile dupa care s-a ghidat mereu dar care o fac atat de putin fericita. Vrea prea mult, vrea haotic si vrea doar ca ea. Si cand asteptarile nu-i sunt implinite, sufera cumplit. Ea ca un copil care plange ca nu i-ai luat ce jucaria voia, dupa care plange si mai tare de ciuda ca te-a necajit cerand aceasta jucarie.

Si atunci, ce sa-i faci, ce sa-i zici? Cum sa o convingi ca alte drumuri ar face-o mai fericita fara sa risti ca, de fapt, sa o faci si mai nefericita? E greu...i'm telling you...

Uitati de taxe, pensii si salarii. Bisericile ne vor salva.

2010-05-13T12:37:00.001+03:00

Consideram inselatoare opinia conform careia trebuie facute economii, inclusiv prin sistarea lucrarilor la lacasurile de cult aflate in constructie, deoarece prin edificarea unui lacas de cult se intareste solidaritatea si cooperarea dintre credinciosi, inclusiv intarirea vietii spirituale, care permite oamenilor sa depaseasca orice fel de criza, fara sa se autodemoleze, ajungand la deznadejde sau la dezumanizare.(zise Patriarhia Romana)

De aici deduc ca Emil Boc este ateu. Sau un ignorant. Si incompetent pe deasupra. Pentru ca n-ar fi fost greu deloc sa se gandeasca la aceasta solutie salvatoare. Ramasi fara locuri de munca, fara indemnizatii sa-si creasca copiii, fara pensii cu care sa-si plateasca macar intretinerea, ingropati in taxe de solidaritate, oamenii si-ar fi gasit refugiul. Alinarea si impacare. Impreuna. In lacasuri de cult noi, mari, gigantice si pline de resurse. Unde icoanele te fac sa uiti de datorii si cantecele sfinte iti alunga foamea.

Eu zic da! Sa se construiasca biserici! Sa se ridice catedrale. Sa nu indrazneasca nimeni sa sisteze nimic din ce-ar duce la intarirea vietii noastre spirituale care ne va permite noua, oamenilor, sa depasim orice fel de criza.

Sa ma piste careva!

2010-03-30T01:16:00.001+03:00

" Românii ar vota, într-o majoritate covârşitoare, pentru pedeapsa cu moartea, pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă sau pentru retragerea cetăţeniei romilor infractori şi a cetăţenilor care cer autonomia ţinutului secuiesc, relevă un studiu al Asociaţiei ProDemocraţia (APD).

Conform cercetării, în cazul în care ar fi consultaţi printr-un referendum, 94 la sută dintre români ar opta pentru retragerea cetăţeniei romilor care comit infracţiuni în străinătate.
Un procent aproape similar ar alege şi reintroducerea pedepsei cu moartea - 91 la sută.
Pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă ar vota 88 la sută dintre români, în vreme ce 89 la sută dintre cetăţeni ar opta pentru retragerea cetăţeniei celor care cer autonomia ţinutului secuiesc.
Studiul APD a avut drept scop aflarea modului în care votul la un referendum ar putea fi influenţat de o retorică justiţiară şi ar putea genera, în final, efecte nedemocratice în societate, prin luarea unor decizii care să încalce drepturile omului.
"Propunerea de teme ce contravin valorilor majorităţii - români, ortodocşi - stârneşte patimi justiţiare în rândul acestora şi predispune la luarea de decizii ce pot încălca drepturi ale omului, precum acela la liberă exprimare, de exemplu", a spus liderul APD, Cristian Pârvulescu, în deschiderea unei dezbateri pe tema reformei sistemului constituţional prin mijloace precum referendumurile la nivel naţional."

Asa zice-se intr-un studiu citat de Mediafax. Care va sa zica, ce bine ca avem libertati si toata treaba aia cu dreptul la libera exprimare ca sa putem sa ingradim cu ele drepturile altora. Ba pe unii sa-i ucidem cu pietre, ca sa se invete minte cand mai zic ca Doamne Doamne nu exista sau cine mai stie ce bazaconii.

Acum...imi pun, evident, niste intrebari. O fi studiul asta relevant? Esantionul , metoda si interpretarea?
Or fi facut oamenii misto de operatorii care au pus intrebarile?
Au fost intrebarile aiurea formulate?
Chiar vor 9 din 10 romani sa-si vada vecinii, prietenii, colegii cu dosar penal daca aduc aprecieri "deplasate" la adresa religiei ortodoxe? I mean...is this real sau e doar un vis dubios? Nici urat nu pot sa-l numesc, daca ar fi sa dau crezarea acestui studiu. Ci teribil teribil de absurd pentru vremea in care traiesc. Sau in care credeam ca traiesc.

Pff... si chiar azi cand ma bucuram ca o luam pe urmele Germaniei! Nu de alta, dar spalau unii de la Romprest trotuarele cu sampon, aici, langa blocul meu...

Curatenie de primavara

2010-03-23T12:46:00.002+02:00

Aseara m-am intors acasa cu un cap mare mare de la birou. O zi din acelea in care sunt multe de facut, in care trebuie sa livrezi idei pe tava, chiar daca tie nu ti le livreaza nimeni nici macar cu pipeta. Asa ca , dupa o pauza de vreo ora, am revenit la taskurile mele. Pentru care mi-am tocat timpul, nervii si imaginatia pana dupa miezul noptii. Ba chiar le-am facut ferfenita si pe ale altcuiva.

Dimineata am luat-o iarasi din loc catre birou. Asa cum fac in fiecare zi. Ploua marunt, imi uitasem telefoanele acasa, m-am intors din drum, am sarit peste baltoace. Printre stradutele cu case si curti pe care le bat eu la pas zi de zi, vad printr-un gard ruginit crengute de liliac. Inmugurite. Mi-au stranit instant un zambet tamp si mi-au mai luat din incrancenarea cu care ma trezisem.

Si, oricat de cliseistic ar parea asta, a fost un moment in care mi-am promis sa fac ordine.

Nu vrea oboseala, depresie si apoi niste muguri care sterg 3 secunde toate neimplinirile, dupa care ii uit si ma intorc la aceleasi neimpliniri. Nu vreau la birou de la 10 la 7 seara (unde, fie vorba intre noi, nu e vreun foc de artificii), apoi seri pline de draci, apoi somnolenta, apoi dimineti in care sa ma grabesc, vacante planificate dupa dreputuri la concediu, ore cu soare pierdute in fata unui monitor, zile, saptamani, luni, ani...toate prinse intre un trilion de conditionari. M-am vazut imbatranita, ostenita, stoarsa de orice energie poznasa, plictisita, coplesita de ratele pentru casa si masina, isterica din cauza unui copil razgaiat, nesuferita pentru lumea din jur si pentru mine insami, resemnata ca n-am facut ce trebuia cand trebuia, iar acum, fiind prea tarziu, n-am decat sa-mi iau geanta, s-o tai din nou la birou si sa tanjesc dupa mugurii de liliac pe care ii vad in treacat prin acelasi gard ruginit.

I mean...asta-i tot? Nu e, nu? Stiam eu. Si daca le vreau altfel, trebuie sa fac curatenie acum, nu?

this weekend i had fun

2010-02-28T18:51:00.002+02:00

Am inceput de vineri seara, cu o intalnire in camera verde cu prieteni dragi. Vodka orange, pizza si povestiri pana pe la 3 dimineata. Cand am cedat somnului si m-am prabusit in pat, fericita ca am aproape oameni atat de misto.

Sambata am cumparat martisoare trasnite pentru fete la fel de trasnite, am zacut o dupa amiaza rascolind aiurea netul, am citit si am rontait nimicuri. Apoi am tras un sut in fund lenei care se tot foia prin casa, m-am fardat pe ritmurile Hippy Hippy Shake si am taiat-o in club cu fetele. Unde m-am racorit cu un mojito mentolat, am jucat fussball cu baieti necunoscuti si am dansat ca intr-o cutie de sardele pana la 4 dimineata. Apoi am luat un taxi spre casa, amuzandu-ma copios de mutrele turtite si pilite ale unor amici.

Azi m-am trezit la un dulce 1 dupa amiaza si, dupa o cafea la ibric, mi-am pus rucsacul in spate si am pornit vitejete la cumparaturi. I hate shopping. Dar azi a fost fun. Sa aleg pestii cei mai supli, lamaile cele mai galbene si painea cea mai calda. Dupa care am am luat-o pe jos pe strada Polona. Aer rece cu miros de pamant reavan si iarba care sta sa incolteasca. Cer violet, strada pustie si cladiri mute.

Am ajuns acasa, am dat muzica tare tare de tot (asa cum fac doar cand raman singura acasa. nu intrebati, nu stiu de ce...) si m-am apucat de gatit. Da, am gatit. Cu entuziasm si rabdare. S-a inserat deja, n-am obosit and i still feel soooo good.

Salvati fumatorii!

2010-02-24T22:26:00.005+02:00

Cea mai apriga perioada din viata mea de fumator a fost cand am ajuns la maximul de 10 tigari pe zi. Mult. Atat de mult incat, intr-o dimineata, m-am trezit cu o scarba nemarginita si am hotarat sa ma las. Stiu, ilar pentru voi, fumatori veritabili care va treziti tragand din tigara si adormiti cu ea in coltul gurii. In orice caz, traiesc in casa cu un om caruia ii place tututnul asa cum unora dintre noi ne place ciocolata. Toti prietenii mei fumeaza, cluburile in care ies sunt vesnic scufundate in straturi dense de fum. N-am nicio problema cu fumul de tigara. Am invatat sa traiesc cu el, chiar daca nu-l pompez de buna voie in plamani. Si-i inteleg pe fumatori. Le inteleg pofta, nevoia, dependenta.

La un moment dat a aparut o lege. Legea pentru prevenirea si combatarea consumului de tutun. Un demers, hai sa-i spunem bland, pavat cu bune intentii. Dar la fel de stangaci si la misto aplicat precum mesajele de tipul: Fumatul provoaca cancer care este letal tiparite pe pachetele de tigarete. N-am de gand sa dezbat legea asta. Evident ca nefumatorii, mai ales cei mai putin toleranti decat mine, trebuiau cumva protejati. Nu vorbesc de restaurante, baruri, cafenele, spatii echitabil impartite sau altele asemenea. Nu vorbesc nici despre cum s-a aplicat legea asta sau care au fost rezultatele. De data asta, vorbesc despre situatiile in care, din dorinta de a menaja nefumatorii, s-au dat dracului drepturile fumatorilor. Adica, hai sa facem ceva cu discriminarea celor care isi vor plamanii curati, discriminandu-i pe cei care aleg sa-si-i afume! Si asa, lupta pentru combaterea fumatului s-a transformat intr-un tablou absurd si caraghios.

Asa se face ca in fiecare dimineata ii compatimesc pe bietii angajati fumatori ai diverselor institutii pe langa care trec. Imbracati in costume elegante, taioare fine sau cocotate pe pantofi cu toc, atarna tremurand pe langa usi finantistii si finantistele diverselor sucursale bancare. E frig de crapa pietrele, scot aburi pe nari si pe gura, dar isi devoreaza cu stoicism tigarile. Pe Dorobanti, maseurii si terapeutii unui centru de frumusete dardaie in halatele lor albe si in papucii ortopedici pentru o scurta clipa de placere cu gust de nicotina. In pragul unei farmacii, doamna de la firma de securitate si-a aprins o tigara. Afara e frig, inautru au intrat clienti. Nu vrea sa stinga tigara dar trebuie sa supravegheze miscarea. Asa ca ramane cu tigara intre buze, pironita in prag cu usa deschisa. La birou, un prieten a renuntat la operatiunea imbracat-dezbracat de fiecare data cand vrea o tigara. Asa ca iese direct in tricou sau camasa, scazand speranta de viata a plamanilor nu doar cu tutunul ci si cu gerul de afara. In fine, exemplele pot continua...

Acum ma intreb. Este legea asta atat de crunt crosetata incat nu se poate gasi o solutie decenta pentru fumatori in timpul orelor de munca? Sau tine mai degraba de o lipsa de respect a "angajatorului" care nu da prea multi bani pe nevoile angajatilor sai? Sau poate ca in loc de gasirea unei solutii de compromis, echitabila fata de ambele tabere, e mai comod sa faci o singura alegere. In definitiv, fumatul e rau. Si daca e rau, atunci tu, fumatorule, esti un rau! Asa ca mars pe trotuar si tremura in vazul lumii daca iti arde buza dupa o tigara!

Zilele cu NU in brate

2010-02-12T13:13:00.001+02:00

In zilele mele proaste devin un copil razgaiat. Nu doar ca nu imi place nici macar sa ma privesc in oglinda, dar ma transform intr-o fiinta profund enervanta pentru toata lumea din jur. O stiu foarte bine. Si uneori, in cel mai bolnav mod cu putinta, resimt asta ca pe singura satisfactie din lungul meu sir de nefericiri.

Nu da muzica tare, pentru ca abia m-am trezit.
Nu ma gadila acolo, ca ma enerveaza.
Nu ma mai claxona pe trecerea de pietoni boule, pentru ca oricum n-am sa ma grabesc.
Nu ma mai intreba de prezentarea aia pentru ca azi nu am nicio idee. Da da, niciuna, ce te miri asa?
Nu, nu vreau la bere diseara. Sunt obosita.
Nu stiu ce vreau sa mananc la cina. Putem sa rezolvam doar cu un ceai?
Nu stiu ce film sa vedem. Nu vreau film. N-am rabdare.
Nu ma duc sa citesc. Ma doar capul.
Nu. Nu ma culc. De ce sa ma culc?
Sa mai stau? Nu, nu mai stau. E tarziu.
Ce dracu am? Nu stiu. Nu...Si ce ma tot intrebi atatea?!

Dar se poate si mai rau, nu?

E iarna. Si?

2010-02-02T23:07:00.002+02:00

In fiecare zi, acelasi status se plimba de la o persoana la alta, in lista mea de messenger: sa se termine odata! La birou, colegele se vaicaresc ca ninge iar si n-au cum sa sa-si mai scoata masinile din mormanele de zapada. Pe strada, oamenii se tarasc incruntati pe trotuarele inghetate.

Eu? Eu imi indes in fiecare dimineata basca galbena pe cap, imi afund mainile in manusile de lana, imi asigur picioarele in ghetele cu blanita si o sterg pe usa. Voioasa. Inainte sa ies din scara, prin geamul de la intrarea in bloc, scormonesc cu privirea prin gradinita de langa alee. Caut semne. Vreau sa ghicesc cum e ziua: geroasa sau domoala? Nu descopar niciodata ceva concludent. Dar ies cu elan. Daca e zi geroasa, imi trag fularul peste nas, deschid gura si respir aerul caldut dinauntru. Asa cum faceam cand eram mica si bunica imi lega fularul peste jumatate din fata ca sa nu racesc cand alerg. Daca totusi e zi calduta, cu zapada moale si cateva urme de soare, imi scot mainile din manusi sa simt aerul tare cum imi trece prin piele si respir furtunos.

Trec de Stefan cel Mare, las in urma si jumatate din Calea Dorobantilor, apoi o cotesc printre case. Strada Bruxelles, Roma, Londra si Paris. Doua- trei masini. In rest, case vechi, case frumoase, copaci albi si cate-un latrat de caine. E iarna. Si e o iarna ca-n copilaria mea, asa cum nu credam sa mai apuc vreodata. Si nu ma necajeste zapada pentru ca e firesc ca iernile sa fie albe. Si nu ma necajeste gerul naprasnic pentru ca simt ca sterge de pe strazi si din aer tot ce s-a strans mai murdar intr-un an. Si nu ma enerveaza ca nu se mai termina odata pentru ca primavara vine de cand lumea abia pe la sfarsitul lui martie. Si nu ma deranjeaza haosul din interesectie cauzat de polei pentru ca oricum e la fel si-n toiul verii.

N-am luat nicio tranta, n-am racit nici macar o data, n-am ramas inzapezita in vreun tren. M-a enervat mereu insa alintatura asta continua a oamenilor din jur. E iarna. Si?

Despre vointa. Sau despre putinta. Dupa caz...

2010-01-08T12:51:00.002+02:00

Adevarurile care iti intra in ochi sunt cel mai greu de observat. Sunt atat de mari si rotunde incat, la un moment dat, nu stii de unde sa le apuci si ce sa faci cu ele. Asa ca te prefaci ca nu le mai vezi. Dupa care, negand si iarasi negand, inveti sa traiesti cu ele. Din nefericire, nu exista "clubul celor care se mint pe ei insisi" asa cum exista cercul alcoolicilor anonimi. Din fericre, exista totusi oameni apropiati care iti dau doua palme si iti insira totul pe masa, fara menajamente. In definitiv, daca tu te minti, ce sens are sa te mai minta si ei? Problema e ca odata ce ai vazut the big picture, ai inteles despre ce e vorba si stii ca in punctul asta e musai sa faci ceva, intri in panica.

Nu e putina vreme de cand ma multumesc cu jumatati de masura. De fiecare data cand paharul e umplut pe jumatate, ma consolez cu jumatatea plina, amanand la nesfarist umplerea celeilalte jumatati. Exemple sunt multe, si nu ma sfiesc sa le scriu negru pe alb.

Am ales sa fac un master, imediat dupa terminarea facultatii. Din cauza jobului, am facut si compromisul de a-l urma la ID, gandindu-ma ca e doar o chestiune de mecanism nu si de calitate a "invataturilor" primite. M-am inselat teribil. Si inca de la sfarsitul primului semestru din cele patru am simtit ca fac acest master doar ca sa fie facut si sa am patalamaua la mana peste cativa ani. Mi-a trecut prin cap la un moment dat sa renunt. Sa caut ceva ce mi-ar fi placut mai mult, ce m-ar fi motivat mai mult si m-ar fi lasat, la sfarsit, cu bucuria unui lucru bine facut. Evident, n-am renuntat, insirandu-mi o suma de motive: timpul oricum irosit pana in punctul ala, banii cheltuiti, teama ca nu ma voi mobliza sa o iau de la capat. L-am terminat, dar cu un gust amar.

Am renuntat la prima mea slujba pentru una care se profila mai interesanta, mai creativa si mai ofertanta ca timp si metoda de lucru. Nu m-am inselat. Cel putin in prima instanta. Era mai interesanta si mai creativa. Aveam putina birocratie si mult timp liber. Dar niciuna dintre toatea astea nu s-a dovedit pe masura asteptarilor mele. Mi-am dat seama ca ce mi s-a parut mie spectaculos n-a fost decat noutatea lucrurilor pe care le faceam. Mirarea in fata oricarui proiect nou, dus la capat cu succes si oarecum de una singura.

Dupa care, au aparaut frustrarile. Senzatia ca totul se intampla in graba, nimeni nu are rabdare ca ideile sa se coaca si lucrurile sa iasa cum ar trebui, ca oamenii din jurul meu sunt grabiti si nesiguri, ca n-am cu cine colabora si nici prea multa lume de la care pot invata. Ca totul e o forma fara substanta si ca iarasi fac o treaba doar ca sa fie facuta.

Pe de cealalta parte, lasitatea sau comoditatea (sau ambele la un loc) nu m-au lasat sa depasesc aceasta linie. Sa trec de granita in care totul e caldut si cuminte, sigur si pus la adapost. N-am facut revolutie la birou, luptandu-ma ca lucrurile sa se faca asa cum simteam eu ca trebuie. Nu am parat sefilor incompetenta colegilor mei. Si n-am cautat alt loc de munca. Si de data asta m-au salvat pretextele. Nu e timp, nu sunt bani, nu e moral sa uneltesti impotriva colegilor, nu plec in alta parte pentru ca e riscant, e criza, e vreme rea afara.

Am primit doua palme. Care mi-au turnat paharul ala pe jumatate plin cu apa rece fix in cap. Cat naiba sa si dormi? Si daca nu renunti acum la compromisuri ca sa iti cauti drumul, chit ca e cu gropi si bolovani, cum naiba sa ajungi unde vrei? Acolo unde iti tot planifici, amanand cu inca o zi, o luna sau un an?

Pana la urma, cea mai grea intrebare este de ce totusi nu faci toate astea? Pentru ca nu poti sau pentru ca nu vrei?

Mda. Maybe i'll wait to get 30. Or maybe not.

Asteptam alt Avatar

2009-12-21T14:29:00.003+02:00

Am asteptat Avatarul cu multa curiozitate. Scrisesem despre el inca inainte de a se anunta data lansarii in Romania. Stiam totul despre tehnologia folosita, despre inovatiile aduse in jurul efectului 3D, despre miile de ore de postprocesare si imaginea care va revolutiona cinematografia.

M-am intors de la film cu senzatia unor ceasuri implute de prisos cu efecte speciale, in jurul unei povesti trase de par si plina de clisee. Un scenariu incropit doar ca regizorul sa-si valorifice tehnica de filmare si, poate, sa-si demonstreze siesi ceva. Personaje sarace in poveste si in interpretare. Un sir de actiuni stangaci motivate si o desfasurare de stereotipii hollywoodiene. The cool guy care se indragosetste in timpul misiunii de "inamic" si trece de partea cealalta a baricadei. Sefa departamentului de cercetare, dura si rebela, dar cu principii de dragul carora isi pierde in final viata. Un capitan ingust la minte care impusca tot ce vede si un big boss tantalau care ia numai decizii absurde. Replici predictibile, rasturnari de situatie absolut naive.

Cat despre imagine, a fost primul film 3D pe care l-am vazut vreodata. Nu pot sa compar cu alte productii in care s-a folosit o tehnica similara. Mi-au placut jocurile de culori, efectele electrice, senzatia de plutire printre fiintele si plantele acelea fantastice, iluzia intergrarii in spatiul in care se desfasoara actiunea. Am recunoscut si am apreciat munca titanica la fiecare detaliu din fiecare cadru. Dar chiar si asa, n-am plecat din sala nici profund emotionata, nici cu sentimentul ca s-a produs o mare revolutie tehnologica si artistica.

Sunt incompetent. Da' imi place fudulia!

2009-12-09T15:56:00.004+02:00

E posibil sa ma acuzati de naivitate. E posibil sa-mi spuneti ca e un truism. Dar bag de seama ca incompetenta e direct proportionala cu fudulia. Tare-n cioc si nas in vant. Cu iluzia ca asta e suficient sa ascunzi ca, de fapt, esti un incapabil. E atata lume in jurul meu care se incadreaza perfect in tipologie, incat incep sa am dileme serioase vizavi de modul in care ar trebui sa interactionez cu ea.

Una bucata personaj, cu mari pretentii in productia de televiziune. Filmari, montaje, sedinte, insusirea pozitiei de lider de echipa. Multe exemple date cu un respect solemn fata de modul in care se face televiziune in alte tari. Multi profesionisti invocati, multe traininguri scoase la inaintare. Ce se intampla cand personajul are de aratat produsele muncii sale? Se intampla ca nu stii daca sa razi sau sa plangi. Pentru ca imaginatia, simtul detaliului, coerenta si oarescarele strop de arta care ar trebui sa fie in orice munca nu se dovedesc a fi decat niste concepte abstracte. Si evident, exista mereu scuza nenumaratilor factori perturbatori care un pus in pericol calitatea operei. Independenti de vointa sa. Imposibil de corectat sau invins. Timp, colegi, vreme rea.

Pana aici, nimic strigator la cer. Doar ca in momentul in care, din afara, vin observatii si sugestii, geniul declanseaza o catastrofala furtuna. Cu lectii de practica si de moralitate. Cu injurii si racnete. Cu ridicat din sprancene si batut cu pumnul in masa. Pe tiparul "tu stii de cand fac eu asta, in comparatie cu tine?" Evident, vechimea devine sinonima cu virtutea.

Una bucata om de dat pe sticla. Ne place sa scoatem la inaintare spiritul de artist, ne place sa facem teoria chibritului. Vorbim incet, dezvoltam in multe fraze ce am putea spune in cateva cuvinte concise. Strambam din nas cat se poate de des la sugestii, n-avem altele de dat in schimb. Intelegem perfect concepte, dar nu stim sa le punem in practica. Discutam despre stangaciile unora, ne le vedem pe cele care ne intra noua in ochi. Dar suntem indispensabili, iar asta ne sporeste, evident, si pretiozitatea.

Si mai este genul de personaj care si-a dorit toata viata sa fie sef. Tipul ala de om care s-a simtiti dintotdeauna marunt. Tipul ala frustrat ca n-a reusit niciodata sa aiba idei misto. Sa faca ceva "big". Admira cumva ciudos istetimea si succesul altora, hranindu-se cu iluzia ca poate odata si-odata ii va iesi si lui. Prin urmare, pana atunci, nu-i mai ramane decat sa se refugieze in postura de sef. Foarte bine, ai reusit! Aseaza-te comod in scaun si croseteaza-ti atitudinea pe masura propriilor neimpliniri! Impleteste discursuri pretioase si patetice pe masura functiei oferite! Nu castigate prin munca sau cine stie ce talente ascunse, ci oferite intr-un concurs de imprejurari in care nu exista alternativa. Partea dureroasa cu acest tip de personaj nu e neaparat incompetenta si prostia de care da dovada, ci fudulia completata de apucaturi despotice. Nu stii daca sa ripostezi sau sa te porti asa cum te-ai purta cu un copil care plange isteric ca vrea o jucarie pe care a vazut-o intr-o vitrina.

As vrea sa-i pot ignora pe oamenii de tipul asta. Sa imi acopar urechile, sa inchid ochii si sa imi vad de treaba. Iar atunci cand mi se cere parerea, pur si simplu, sa nu am niciuna. Sa-i vand dand din maini si picioare pana cand se sufoca si cad singuri la fund. Inca nu mi-a iesit. Asta in ce tipologie ma baga, oare?

Scrisoare catre Mos Craciun

2009-12-06T02:50:00.003+02:00

Am desfacut o portocala si mi-a mirosit a iarna. E o asociere pe care o fac de cand ma stiu. Asta pentru ca, multa vreme, n-am mancat portocale decat de Craciun sau cand dadea zapada. Asa mi-am amintit ca seara asta e seara in care vine Mos Nicolae. Si, deodata, mi-a mirosit a copilarie.

Imi amintesc perfect fiecare detaliu. In hol aveam o mocheta verde, iar langa usa stateau incaltarile tuturor. Cizmele mamei, bocancii lui tata si ghetutele mele. Maronii. Mici, mici de tot. Veneam de la scoala dupa o zi in care 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare "tu ce vrei sa-ti aduca Mosu'?" In cap n-aveam decat cadouri, mai mari sau mai mici, de joaca sau pentru scoala. Aveam mereu si-o misiune: ghetele trebuiau lustruite si aliniate perfect lang usa de la intrare.Nu glumeam niciodata cu asta! Erau reguli pe care le tot auzisem inca de cand "mosul" si cadourile devensiera notiuni cu semnificatii. De cand imi starnisera curiozitatea si le asteptam. Asa ca imi respectam in fiecare an regulile cu aceeasi incapatanare.

Ma culcam tarziu. Tarziu tare de tot. Ai mei ma trimiteau devreme in pat, amagindu-ma ca mosul nu vine decat daca dorm. Dar eu eram convinsa ca pot sa trisez. Ca pot sa stau in pat cu lumina stinsa, mica, linistita, gata sa prind din zbor orice urma de zgomot. Aveam ochii mari, pironiti in usa de la camera mea, si urechile ciulite. Era imposbil sa nu-l aud! Cu gandul asta, cu o mie de asteptari si un milion de emotii, adormeam istovita.

Dimineata era teribila. Pentru ca ma trezeam mai emotionata decat ma culcasem. Mama imi ducea nerabdarea intr-un punct greu de controlat la varsta aia, intrebandu-ma chiar cand deschideam ochii: Madalina, a venit Mosu? Hai sa vedem daca a lasat ceva in ghetute! Entuziasmul scotocitului prin bocanci are efectul unei explozii in sufletul unui copil de 7 ani. Nu gaseam cadouri spectaculoase. Mi-amintesc o numaratoare cu vrabiute, niste manusi rosii, ciocolatele si alte nimicuri. Dar erau daruri pe care le primeam cu atata bucurie, incat intreaga zi traiam intr-o poveste. Eram fericita, si fericirea asta avea ceva solemn in ea. Pentru ca, dincolo de multumirea ca Mos Nicolae a venit, ma simteam datoare sa-i demonstrez ca am meritat ce mi-a adus si ca ii sunt recunoscatoare. Asta pana cand ajugeam la scoala, unde aceiasi 30 de copii se intreaba fiecare pe fiecare " tie ce ti-a adus Mosul?"

E aceeasi noapte in care Mos Nicolae trebuie sa apara, dar cu 20 de ani mai tarziu. In hol am nu doar o pereche de ghetute, ci mai multe decat mi-ar trebui. Nu sunt aliniate si nici lustruite. Si stiu ca daca pandesc toata noaptea, n-o sa vina niciun mos. Si stiu ca maine dimineata n-am sa gasesc niciun cadou. Si n-o sa-mi mai explodeze in suflet nici fabuloasa incantare in fata lucrurilor mici. Copiii mari nu au mosi. Dar cineva ar trebui sa-i inventeze!

Bucuresti ROGVAIV

2009-11-27T16:59:00.006+02:00

In amurgul prafuit si plin de claxoane, pare ca n-ai nicio scapare. Batalia cu orasul-balaur e pierduta inainte de a incepe. Constructiile te deprima, intersectiile te sufoca, zgomotele te sperie, luminile te obosesc. Stop. O luam de la capat.

In amurgul prafuit, masina se taraie lenesa pe drumul ce leaga un sat oarecare de Bucuresti. Trecem de case, trecem de oameni vorbind pe la porti si ne apropiem de intrarea-n marele oras. Cerul e albastru-movuliu cu o juma' de luna fix in mijloc. E si o stea mititica, la o aruncatura de bat de ea. Le vad prin parbriz, deasupra blocurilor. Se plimba odata cu noi de-a lungul soselei. Inautru e caldut. Afara e noiembrie. N-aud claxoane si nici oameni nervosi. Massive Attack imi canta la radio si imi imbraca orasul in alte culori.

Rosie e culoarea de la semafor. Apa care tasneste dintr-o fantana arteziana si mos craciunii timpurii de prin vitrine.

Oranj sunt reclamele la telefonia oranj, afisele electorale, peretii unei cladiri si minolele pe care am sa le cumpar de la magazin.

Galbene sunt farurile masinilor, ferestrele de la blocuri, jumatea de luna si stelele care au mai incoltit.

Verde sunt peticele de iarba, molizii pitici dintr-un colt de parc, troleele si culoarea pe care bagam iar intr-a intaia.

Albastre sunt fetele oamenilor care trec pe trotuar, panourile de la Unirii si cerul de deasupra.

Indigo e Dambovita si luminile care se plimba pe TNB.

Violet e razorul cu flori de la Universitate, un graffiti mazgalit pe un zid pe Magheru si parfmul colegei din dreapta mea.

La naiba! Am ajuns la destinatie si trebuie sa cobor.

Rabdare pe ceas

2009-11-23T17:37:00.002+02:00

Cateodata timpul e lung si lenes. Trece printre zile dar habar n-are unde o sa ajunga. N-aduna nimic pe drum, in afara, poate, de urmele schiloade ale unor planuri de viitor. Care isi amana termenul limita cu inca putin si inca putin. E ca un balaur cu sapte capete, dar care-a suferit ceva mutatii. Nu te tranteste si te haleste imediat. Te tine strans de ceafa si te trage dupa el.

Si uite asa, in mersul asta tarsait, vezi cum zilele tale nu-s, de fapt, linistite ci moarte. Lucrurile nu merg incet si bine ci stau pe loc. Oamenii din jur nu sunt de-adevaratele ci doar niste proiectii. Tu nu esti un mare curajos ci un naiv. Mai ai rabdare? Tic tac tic tac.

Mi-e frica.

2009-11-11T14:28:00.002+02:00

Frica de uitat virgule, de pus virgule aiurea, de idei incoerente, de lipsa de continut, de lipsa de stil. De fapt, frica de vorbe goale si doze de plictis pentru cititorul care se mai opreste pe aici. Si totusi, la spartul targului, un personaj capatanos si insistent m-a convins sa fac asta...

"- Dar nu vreau!
- De ce nu?
- Da' de ce sa scriu? Oricum scriu toata ziua la birou, ca asta e jobul meu!
- Si ce daca? Mai scrii si aici.
- Dar scriu intr-un word. Si salvez pe desktop intr-un folder. Si iti dau sa citesti.
- Nooo. Nu se pune. Nu te motiveaza indeajuns.
- ?
- Tre' sa scrii. E un exercitiu bun.
- Si ce naiba sa scriu? Ca nu cred ca am ce sa mai zic nou. Si nu vreau sa fiu boring.
- Facem o lista? Haaai...cum sa se cheme?"

Si uite asa, apare mada-n-luna. Adica...o mada aruncata fix in luna, trecand rapid prin blogosfera.

Un Paris in poleiala

2009-10-23T16:32:00.006+03:00

Daca ma intrebi ce mi-ar placea cel mai mult si mai mult sa fac in viata asta, ti-as spune: sa ma plimb. Nu pe Magheru la ceas de noapte sau in parc cand infloresc ciresii. Fac si asta, nu-i vorba, si uneori imi place al naibii de mult. Doar ca plimbarile mele cele mai asteptate si indelung imaginate sunt cele pe cararile intortocheate ale lumii intregi. Sa vad gari si aeroporturi grandioase, sa strabat orase necunoscute la pas pana imi simt calcaiele explodand, sa trec peste rauri uriase, sa dau peste case ciudate, sa alerg intre magistralele de metrou, sa vorbesc cu bastinasii intr-o limba stricata, sa fac milioane de poze, sa gust mancaruri aromate.

Mi-am asteptat plimbarea in Paris cu toate astea stranse intr-o cutiuta. Niciodata n-a contat prea mult cum si cu cine o sa ajung acolo. Odata rostit numele orasului fermecat, orice altceva se risipea in umbra. Am plecat de acasa emotionata intr-un fel. N-am cumparat harti, ghiduri, nu am facut research pe google, nu am luat cursuri de franceza. Am vrut sa ma abandonez lui si sa il las sa ma surprinda.

M-am intors acasa cu gustul unui copil intrat intr-o cofetarie cu prajituri din plastic. Coloroate si ispititoare, dar, in definitiv, contrafacute doar pentru reclama. Un Paris urias si frumos.Un Paris incarcat si iute. Un oras pe care nu stii de unde sa-l iei si cum sa-l rasucesti ca sa-i vezi toate fatetele. Cu ce sa incepi? Cu palatele impresionante, cu Sena intunecata, cu galeriile aglomerate, cu cafenelele atent lucrate, cu amestecul de turisti cotropitori?

Mi-au placut, privindu-le in fuga. Dar nimic din toate nu mi-a adus vreo tresarire. N-am avut nicio emotie. Parca nimic nu era viu. M-am simtit ca intr-un muzeu urias, intr-un clopot din sticla, intr-un Truman Show cu accent frantuzesc, orchestrat din ratiuni financiare. Totul, aranjat pana in cel mai mic detaliu pentru ochiul si simturile turistului avid de istorie, cultura si rafinament pariziene. Usile pravaliilor si bistro-urilor, atent decorate ca sa redea un Paris boem al veacului trecut. Pictori si artisti la colt de strada, gata sa te incarce cu o amintire de neuitat. Strazi atat de pline de vizitatori, incat ai crede ca toti parizienii si-au lasat casele in chirie si au fugit in alt oras.

E adevarat ca timpul a fost scurt. Prea scurt sa bat din colt in colt orasul. Prea scurt ca sa cunosc pariezieni si sa inteleg cate ceva din viata lor acolo. Prea scurt sa vad ce gust are apa de la robinet. Prea scurt sa pricep de ce o casa cu 2 camere costa juma' de milion de euro, sa vad un cersetor, sa gasesc o strada care miroase urat, sa vad oameni nervosi, sa ascult linistea. Grandios, stralucitor, invelit in cea mai frumoasa poleiala. Vreau inapoi intr-o buna zi, sa vad daca pot rupe un pic din ambalaj si scotoci dupa Parisul pe care l-am tot asteptat.

Rosia Montana live

2009-10-13T19:20:00.008+03:00

Despre Rosia Montana am aflat in urma cu vreo 3 ani, cand o parte dintre colegii mei au fost sa filmeze acolo pentru o emisiune. Nu descopeream cu acest prilej existenta locului in Romania ci "cazul" Rosia Montana. Singurele informatii pe care le-am inmagazinat la vremea aceea au fost urmatoarele: la Rosia Montana se afla un mare zacamant de aur. Un munte de aur, pare-se cel mai bogat din Europa. O companie canadiana incearca sa puna mana pe el. Sa demareze aici un mare proiect, sa inceapa exploatarile miniere, sa prelucreze roca si sa faca multi bani. Toata treaba implica stramutarea a doua mii de oameni din Rosia Montana, mutarea efectiva a unui munte si folosirea cianurilor. Compania garanteaza cele mai performante tehnologii si metode care nu pericliteaza comunitatea si mediul. ONG-urile protesteaza, aducand in fata ca pericol iminent cianurile si distrugerea zonelor cu valoare istorica. Statul nu are o pozitie vehementa in aceasta disputa. Cert e ca taraganeaza luarea oricarei decizii. Eu nu sunt convinsa de niciuna dintre tabere. Parca nu i-as lasa pe canadieni sa-si faca de cap, parca nu i-as crede nici pe ong-isti ca treaba e chiar asa de sumbra. Nu vad cu ochii mei, nu cunosc toate datele, deci ma abtin.

De atunci au trecut trei ani. Intre timp, mai multi ministri ai mediului s-au perindat pe la conducere, mai multe opinii s-au vehiculat, compania canadiana a continuat sa investeasca, nicio decizie nu s-a luat. Tot intre timp, am ajuns si eu la Rosia Montana. Nu am inca toate datele de la toate taberele. Dar ce-am vazut cu ochii mei, am sa va povestesc si voua.

Rosia Montana e un loc mort. Candva printre regiunile Apusenilor cu cei mai instariti locuitori, acum zace intr-o liniste si saracie infioratoare. M-am plimbat ceasuri bune prin sat, intr-o vineri dupa amiaza, si nu m-am intalnit pe drum decat cu doi batrani, cativa copii si trei catei care stateau la soare. Nu sunt singurii locuitori de acolo. In casele care abia se mai tin pe picioare si blocurile sumbre din centru, se auzea si murmurul altor oameni. Doar ca nimeni nu iese pe strazi. La cumparaturi, la primarie, pe marginea drumului la taifas. Satul are o alimentara, doua carciumi, o scoala si mai multe biserici. Cel putin, atat am reusit eu sa descopar. Totul e invaluit intr-o tacere care, dintr-un punct, devine inspaimantatoare.

N-am inteles ce fac si din ce traiesc oamenii care stau acolo. As fi vrut sa-i intreb, dar n-a fost nici momentul si nici timpul potrivit. Stiu doar atat: nu exista activitate industriala, nu exista agricultura, nu exista slujbe, nu exista sate sau orase invecinate in care sa muncesti si sa castigi niste bani. Poate doar Abrud si Zlatna, care sunt si mai rau mancate de saracie si poluare. Am incercat sa-mi imaginez viitorul acelui loc. Si al pustilor de 9-10 ani peste care am dat intr-un colt de parc. Si chiar pe cel al batranilor care stateau pe-o banca in curtea lor. N-am deslusit nimic care sa-i scoata din linistea si cenusiul in care i-am gasit. Pentru ca, oricat de pitoresti ar fi muntii din jur, oricat aur ar avea rocile acelea atat de disputate si oricat de frumoase ar fi casele, Rosia Montana imi pare, asa cum e azi, fara scapare.

In momentul asta se presupune ca activitatea RMGC va pune in pericol ecosistemul. Ca folosirea cianurilor pentru extragerea aurului va face ravagii. Ca sterilul va otravi pamantul si apele. Ca mostenirea culturala va fi distrusa. Nu am expertiza necesara si nici punctele de vedere ale specialistilor. Sau macar ale tuturor taberelor implicate. Nu stiu daca proiectul Rosia Montana Gold Corporation respecta in momentul de fata toate normele in vigoare, si nici daca e facut in asa fel incat sa nu duca la toate cele pomenite mai sus.

Tot ce spun e ca, in timp ce lumea arata cu degetul la ei, nimeni nu face nimic ca sa salveze Rosia Montana, asa cum e ea astazi. In timp ce ONG-urile trag de urechi compania canadiana ca va distruge casele cu valoare istorica, nimeni nu a venit acolo sa restauraze un zid macar. Niste minunatii arhitecturale plang dupa ajutor, spijinite in schele de lemn care le prelungesc agonia. In timp ce Ministerul Mediului si alte ONG-uri se bat cu pumnul in piept ca muntele de steril care se va ridica va polua grav solul si apele, un altul zace acum la Rosia Montana asteptand minunea unei ecologizari.

Urmele fostelor exploatari miniere se vad ca o buba. Cratere, utilaje parasite, steril. Iar pe oamenii de acolo n-a venit nimeni sa-i intrebe ce mananca, cu ce bani isi trimit copiii la scoala sau ce contine apa aia pe care o beau. Am vazut o bucata din ce-a facut pana acum RMGC. Am vazut un cartier nou nout cu case mai mult decat decente la iesirea din Alba Iulia, construite pentru curajosii care au plecat din Rosia Montana. Unii au vrut sa scape de locul acela, satui de saracie. Altii nu mai aveau pe nimeni. Altii au speculat momentul si au luat de la companie cat au cerut pentru terenul lor. Poate ca RMGC a oferit sume nejustificat de mari doar ca sa convinga localnicii sa elibereze terenul. Poate ca au incercat sa-si atinga scopul prin toate mijloacele. Dar au fost singurii care au oferit o alternativa acelor oameni. Oameni care acum stau in casa nou cu parchet, gaze si apa curenta. Mai aproape de perspectiva unui slujbe in Alba Iulia si a educatiei pentru copii decat ar fi avut vreodata in Rosia Montana.

De mai bine de 6 ani proiectul RMGC nu e ok. Nu e ok, deci nu ii dam acordul pentru demarare. Trebuie sa salvam Rosia Montana. Ma intreb insa de la ce si de cine trebuie salvata, de fapt, Rosia Montana?

Constatari dand din buric

2009-10-11T14:49:00.008+03:00

Sunt facute dupa fix 35 de minute petrecute pe Taraf Tv, intr-o camera de hotel, la ceas tarziu in noapte. A fost un exercitiu de curaj, de rabdare si de vointa. Nu stiu daca 35 de minute reprezinta un succes sau un esec, dar atat am putut duce. Suficient insa pentru a va impartasi si voua ce am descoperit.

Prima constatare

Manele is business. Atata vreme cat ai un colt de camera cu pereti vopsiti in rosu aprins, un afis cu numele postului printat si inramat si o piti prezentatoare, iti poti deschide un post TV si emite non stop. Garantez ca nu emiti doar pentru tine, ci pentru o audienta nesperat de numeroasa. Sunt fanii genului, sunt aspirantii la celebritate in universul manelistilor, sunt amatorii cu ceva parale care vin sa se dea la televizor si mai sunt manelistii cu notorietate. E un cerc fericit pentru tine, afacerist pe nisa asta. In primul rand, pentru ca atat aspirantii la celebritate cat si manelistii deja celebri au nevoie sa ajunga la public. Au nevoie sa se vada pe sticla si sa-si vanda marfa.Si pentru asta platesc bani grei, va spun din surse sigure. In al doilea rand, canalele de gen au audienta. Audienta care atrage publicitate si implicit alti bani. Asta mi-a fost clar cand am vazut reclame la TarafTv. E adevarat ca nu erau la Porsche sau la carti, dar erau produse mai mult decat decente, pe care le-am vazut si pe alte posturi. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, Porsche ar face bine sa ia in calcul si postul asta, la cati euroi invarte Guta sau Copilul de Aur...

A doua constatare

Si manelistii astia sunt de mai multe feluri. Sunt cei cu un dram de talent si minima decenta. Si sunt cei care au doar cateva mii de euro, un car de tupeu si nicio chemare. Dar sunt dispusi sa investeasca in asta, visand la celebritate si avere. Nu mai conteaza ca nu stiu si nu pot sa cante, nu mai conteaza ca muzica lor e doar un raget prelung pe ritmuri de acordeon sau ca versurile sunt o insiruire penibila de cuvinte care rimeaza. Iaca peste ce am dat!

Proba de microfon. Un bajet in camasa mov aprins, pantaloni negri, pantofi albi ascutiti, lant de aur peste "peptul" gol si parul gelat zice aseaaa:

Doamne ce credeau dusmanii

Ca eu nu mai produc banii

Dara ei s-au inselat

Produc ca un bancomat

Ta la la la tu lu lu lu

Stau cu fata la perete

Si imi vin banii pachete

Ta la la la tu lu lu lu

Vreau sa ma uit in agenda

Sa vad cui mai dau amenda

Ta la la la tu lu lu luuuu

Nota explicativa: Fiecare ultim cuvant din vers e cantat asa...de jalanie. Prelung si infundat. Adicatelea, nu e "stau cu fata la perete", ci "stau cu fata la pereteeeeeeeee/ si imi vin banii pacheteeeeeeee".

A treia constatare

Daca nu esti o piti mare amatoare de manele si tare tare proasta, n-ai nicio sansa sa te dai la televizor in lumea manelistilor. Asta am observat, privind-o pe don'soara prezentatoare la TarafTv Show. Zana era catarata pe sandale rosii cu platforma, purta niste blugi mulati si ieftini si un tricou alb pe care scria mare I'M A VIRGIN.

Atunci cand invitatii ei de douaj da mii de parale paseau in fata sa-si expuna capodoperele, miti sprijinea un perete, asa cum stai vara sprijinit de un zid la umbra, dupa ce te-a batut soarele in cap 3 ceasuri. Din cand in cand, diva isi controla suavele cosite, din care mai scotea uneori cate un fir ratacit pe care il elibera pe pardoseala studioului. Alteori, versurile o infiorau atat de tare incat se scarpina pe brate si in cap chiar in timp ce discuta cu invitatul. Ma opresc aici. Daca vi se pare ca poza e incompleta, atunci e musai sa urmariti emisiunea.

Ponturi de final

Florin Salam are o piesa belea. Se numeste Nunta imparateasca si trebuie s-o aveti in colectie.

Daca v-a placut bajetul in camasa mov cu versuri profunde, grabiti-va sa-l contactati. Mai sta in tara pana in octombrie. Apoi pleaca la Londra la invitatia unui prieten din Focsani.

Revista Taraf Magazin va fi la chioscuri in curand. Cu un CD GRATIS!

Apropo...stiti cumva care e ultimul hit in materie de nunti ?

Trafic in tomberon

2009-10-11T13:15:00.004+03:00

Sa va povestesc. Plec din Alba Iulia catre Bucuresti, dupa o noapte cu putine ore de somn si o zi precedenta in care am umblat prin munti si vai la filmare. Eu si colegul meu operator, rupti de somn dar tare grabiti s-ajungem la birou pentru montaj. La iesirea din oras, coada de masini. Sambata dimineata la ora 8.30, sa ne intelegem bine. Ma gandesc ca pleaca lumea sa petreaca weekendul cine stie pe unde. La munte, la tara, etc. Ma pregatesc deja de stat zeci de minute in trafic, fumandu-mi nervii cu Mihai (colegul, se intelege). In fata noastra, camioane, tiruri, masini de familie, dube si tot neamul lor amin. Inaintam ca melcii, prilej bun ca sa observam cum oamenii care locuiesc in casele de la periferia orasului scosesera tomberoanele in strada ca sa fie golite. O frantura de gand care s-a dus intr-o secunda. Inaintam putin cate putin, 2m si inca 2m, pana cand ajungem in punctul care sugruma traficul. Ghici ce era!? Ta daaa...era masina care colecta gunoiul. Matahala in toata splendoarea ei urat mirositoare ocupa nestingherita o banda intreaga. Iar doi-trei baietii se miscau cu talent ardelenesc, descarcand gunoiul din tomberoane. Fraierii din trafic, opriti de o parte si cealalta a masinii, asteptau neajutorati. Imaginati-va poza din elicopter. Drum european, sambata dimineata, coada de masini si camioane pe stanga. Coada de masini si camioane pe dreapta. La mijloc, trei gunoieri si o batoza isi vad de treaba in lumea lor.

In rest...Alba Iulia foarte frumoasa, drumul printre munti deosebit de colorat si pitoresc.

sunt un copil norocos

2009-10-03T18:47:00.006+03:00

Amintirile mele cele mai timpurii incep intr-o curte cu iarba verde, in copaci insirati pe marginile ulitei si in scartaitul podelelor din lemn din turla clopotnitei. Daca ma intrebi de copilaria mea, am sa-ti spun ca a fost cea mai fericita din lume. Daca ma pui sa-ti vorbesc despre ea, am sa te bag intr-o poveste fara sfarsit.

Am 26 de ani si, de fiecare data cand ma intorc la inceputurile mele, un film colorat si fericit incepe sa curga. E intoarcerea la oamenii si intamplarile care m-au facut sa fiu asa cum sunt azi. L-am derulat, poate, de o mie de ori. Pentru mine sau pentru altii. Si de fiecare data, traiesc aceeasi emotie. Nu stiu cat e bucuria ca am fost un pui de om crescut intr-un taram fermecat, cat e nostalgie si cat e parere de rau ca lucrurile n-au ramas impietrite exact asa cum mi le amintesc.

Am ajuns in curtea cu iarba verde cand aveam 3 luni. N-am mai plecat de acolo niciodata. Am acceptat insa, conditionata de conventiile sociale si proiectele parintilor, sa fac naveta. Sa plec la gradinita, sa merg la scoala, sa imi fac prieteni la liceu si planuri de viitor, sa mai adaug cativa km distantei si sa traiesc studentia, sa iau un job si sa-mi asum resposabilitatea vietii de adult. Dar am tanjit in tot acest timp dupa curtea mea cu iarba verde. La care ma intorc intotdeauna cand am nevoie de putina pace.